Duminică la ora 6 - O puritate solitară

Duminică la ora 6 a apărut într-un moment de relativă deschidere cultural-politică în România. Filmat în 1965 și difuzat începând cu ianuarie 1966, debutul în regia de film a lui Lucian Pintilie avea să se bucure de o anume recunoaștere (internă și internațională) pentru dimensiunea sa experimentală. În anul premierei, Duminică la ora 6 a primit Premiul special al juriului, Premiul mișcării de experiment și de cinecluburi, precum și Premiul special al criticii la Festivalul de la Mar del Plata, Argentina. Alte opere experimentale, realizate cu doar câțiva ani în urmă, aveau să fie cenzurate, interzise ori primite cu parcimonie de critica din țară. Printre ele, Viața nu iartă, Casa de pe strada noastră, Țărmul nu are sfârșit, Anotimpuri. Meandre, al treilea lung-metraj de Mircea Săucan, filmat tot în 1965, a ajuns pe ecrane abia la sfârșitul lui 1967, iar opoziția critică față de el a fost cu mult mai puternică decât acceptarea.  

Dan Nuțu & Irina Petrescu

Aflat la debut, Lucian Pintilie povestea încă din timpul filmărilor, că povestea de dragoste din Duminică la ora 6 – „simplă, generoasă, închegată în vremuri neobișnuite, vrăjmașe” – se sfârșește tragic. Eroii, cu o „puritate solitară”, dăruiți „unei vocații și unor convingeri înalte, marilor idei și marilor pasiuni” (Valerian Sava), au ales „calea demnității, a luptei, respingând indiferența, lașitatea, inerția” (Lucian Pintilie). Regizorul suprinde „pe viu”, fără poleială și artificializare, fără să „trișeze”, ceea ce eroii săi (interpretați de Dan Nuțu și Irina Petrescu) resping. Existențele personajelor se consumă „firesc, cotidian”, narațiunea – simplă, convingătoare – prelucrează insolit experiențele neorealiste. (Pe drumul deschis de el au mai mers cu succes, în anii 70-80, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Iosif Demian, Dinu Tănase.) Pe măsură ce filmul prindea viață, scenariul inițial a devenit, „pretextul unei alte povestiri” eliberate de rigidități, de „cursivitate” și „detailare epică”. Pintilie avea să descopere „frumusețea reacțiilor surprinse pe viu”, „senzația extraordinară a decalajelor sonore, a neconcordanței imaginii cu sunetul”, „frumusețea pur cinematografică a ideii de retrospecție” și, în sine, „o incapacitate organică de a povesti cursiv”.  

Dan Nuțu & Irina Petrescu

Confruntările cu critica și publicul din România, cu „exaltații noștri” și „retrograzii noștri”, apoi cu juriul, publicul și mișcarea de avangardă în Argentina, l-au convins pe Lucian Pintilie să dezvolte „cu o încăpățânare pe care nu o puteți bănui” ce este bun și valoros în Duminică la ora 6. Lucrările sale viitoare realizate în România până în 1990 (neorealistul Reconstiruirea și grotescul De ce trag clopotele, Mitică) aveau să suprime ce este „prost, formal, caduc, epigonic” în filmul de debut, însă difuzarea lor a fost problematică. După câteva săptămâni de proiecții în care a făcut săli arhipline, Reconstituirea a fost arbitrar interzis, iar ecranizarea după opera lui I.L. Caragiale a fost prezentată publicului abia în 1990. De atunci Pintilie avea să-și ia revanșa pentru anii când numele său a fost tabu, desăvârșindu-și opera cu noi titluri de referință în cinematografia românească: Balanța, O vară de neuitat, Prea târziu, Terminus paradis, După-amiaza unui torționar, Niki & Flo, Tertium non datur.  

Irina Petrescu