 |
| Tablou de Dan Voinea |
Discuţiile
cu un pretins ateu – atunci când nu derapează înspre blasfemii şi schimburi de
replici necuviincioase – pot fi, în felul lor, extrem de folositoare. Pretins
ateu (sau necredincios) pentru că, în ciuda atitudinii ostile față de
„născocirile popești”, are o credință a sa. Are convingeri pe care și le apără
cu religiozitate.
Am
călătorit, într-una din polemicile amicale cu un astfel de „liber cugetător”,
către „anul zero", şi am ajuns să vorbim despre naşterea lui Hrist-omul. Care, mi-a atras el atenţia,
„era şi el un contestatar”, un – de ce nu? – „protestant”,
indiferent față de icoane (care, oricum, nu apăruseră încă) şi canoane pe care
„popii le-au născocit” (evident, ca „opium pentru
popor”). Cu alte cuvinte, Hrist-ul din Tradiţia
Bisericii („în eventualitatea că ar exista unul, nu mai mulţi”, adaugă
amicul meu) cu care prefera Dostoievski să rămână (dacă ar fi fost pus să
aleagă între Hristos şi adevăr) este total diferit de „Hrist-ul
istoric” (acela ilustrat – „realist”, edulcorat, pietist – în tot felul de
tablouri religioase şi icoane necanonice şi care, ne spune Scriptura, se plimba
pe Pământ acum două mii de ani). Prin urmare, idealul Bisericii (aşa cum –
solemn, transfigurat – este „captat”, între altele, şi în splendoarea icoanelor
canonice bizantine, adresate celor ce văd şi care, la rândul lor, corectează
văzul celor ce vor să şi-l îndrepte) – „un ideal între
altele” (ce politically correct sună!), care „a apărut, oricum, câteva
sute de ani mai târziu de la Întrupare” – este, chiar dacă „lipsit de intenţii
viclene”, tot o „făcătură”. Şi încă ceva: De ce n-ar
ajunge, se întreba retoric amicul meu, „relaţia personal” (prin care ne putem
implicit şi „despătimi” singuri) cu acest Salvator? La ce mai e nevoie de
„iertarea popilor”, de inutila „scenografie” ilustrativă a iconostasului, a
icoanelor, a formelor care – oricât de subtile, de meritorii estetic – „nu au
nicio legătură cu adevărata credinţă”?
Argument, nu îmi pot reţine remarca, protestant (deci anti-bisericesc,
„illuminist”) par excellence.
Ceea ce mi-a dat de înţeles acest aproape al meu e că mult comentata,
predicata, proslăvita metanoie trebuie musai să se regăsească în stilul
de viaţă al omului care pretinde că s-a convertit.
Altfel, dacă nu s-a întâmplat nicio schimbare
esenţială în praxis, la ce bun tam-tamul cu theoria
(credinţa ortodoxă, bla-bla-bla)? În ce constă atunci convertirea?
Şi are dreptate. Pentru că orice om ce a înţeles nevoia sa de schimbare
lăuntrică ştie că are nevoie ca de aer să se cerceteze, să-şi
pună în balanţă gândurile, vorbele, faptele. Şi mai ales să nu obosească
nicicând a se bucura. Să fie, cum se spune, „sarea pământului”. Să ardă. Iar un
amic – aparent incomod şi contestatar – care, din când în când, să-i aşeze oglinda în faţă e absolut necesar. E un „volant”
nepreţuit. Totul, chiar şi „strâmbele” venite din partea unuia certat cu
Biserica (din cauza „nevredniciei preoţilor”, „superstiţiilor”, „credinţelor
populare”, „dezacordurilor dintre credincioşi” etc.), lucrează pentru
desăvârşirea şi cercetarea noastră. Pentru verificarea crezului nostru intim pe
care se cuvine a-l trăi (aceasta, de fapt, este
reala mărturisire a lui) neprecupeţit. Iar noi, cei vizați, să deschidem ochii
mari şi să rezistăm, cu egală putere, ispitelor – atât celor „de-a
dreapta”, cât şi celor „de-a stânga”.
Câțiva ani mai târziu m-am reîntâlnit cu amicul
meu. Era într-o sâmbătă seara și ieșisem câteva minute din restaurantul unde
participam la petrecerea prilejuită de îmbisericirea (botezul) unui prunc. Mi-a
spus, printre altele, că – după 20 de ani – a recitit Biblia (într-una din
versiunile ortodoxe) și că are câteva întrebări. Din start a ținut să precizeze
că nu subscrie ideii conform căreia textul biblic este „Cuvântul lui Dumnezeu”
doar în (și pentru) Biserică. Mai exact, acelei Bisericii cum avea să fie
articulată (organizată) în veacul al patrulea, în acel context istoric în care,
alături de canonul scriptural avea să fie formulat și canonul iconografic și
simbolul credinței ș.a.m.d. Scriptura, zice el, este „Cuvântul lui Dumnezeu” în sine, chiar și (sau mai ales) în afara paradigmei ecleziale. Curios
cât de protestantizată este gândirea unor „liber cugetători” (și adesea chiar a
multor „drept credincioși”). E ceva care îi înfricoșează în Scriptură, astfel
că nu se pot debarasa de ea cu una cu două, așa cum – spun ei – pot să se
debaraseze (să ignore, să conteste) Tradiția Bisericii. Bunăoară, ce l-a pus pe
jar pe amicul meu este un scurt pasaj evanghelic în care se spune că păcatul
împotriva Duhului Sfânt este fără de răscumpărare, chiar dacă păcatele (hula)
împotriva Fiului sau a Tatălui este, cumva, pardonabilă. Amicul meu a vrut să
știe ce înseamnă, concret, „hula împotriva Duhului Sfânt”. Felul în care a pus
problema era, desigur, legalist. Se aștepta la un răspuns exact, la obiect,
fără apofatisme și ambiguități. Pentru că, a continuat el, dacă acest păcat
este fără de iertare, ce sens mai are promisiunea hristică a iertării ce
implică orice fel de păcat săvârșit,
deci și pe acesta – blestemat, impardonabil, fără de ieșire. Argumentul că o
taină se deslușește prin trăirea ei, prin participarea la ea, nicidecum prin
„explicarea” ei „detaliată” și„ definitivă”, n-a ținut. Nici acela că Duhul
Sfânt (și, implicit, Tradiția Bisericii) nu se poate circumscrie unei
definiții. Ori acela că stăruirea în indiferență ori în resentiment față de cel
de lângă mine este o formă de hulire împotriva Duhului Sfânt. (Cuv. Sofronie de
la Essex: „Adevărata dragoste de Dumnezeu se răsfrânge într-o adevărată
dragoste pentru om.”) N-am fost vrednic să „traduc” pentru un „necredincios”
ceea ce cred. Să vorbesc, altfel spus, pe limba lui.
Am rămas cu același gând: chiar în Biserică fiind, iar nu „în afara” Ei,
mult prea des primim de-a gata idei fără să ne punem întrebări. Cum e, poate,
și aceasta, referitoare la iertare, știind prea bine că – potrivit unui anume
pasaj din Evanghelie – există ceva care nu poate fi iertat. (Dar ce înseamnă să
fii iertat? Cu câteva minute înainte de această discuție îi vorbisem fiului meu
cel mare despre perspectiva legalistă și despre cea ontologică asupra iertării.
Chiar așa: Ce mai înseamnă, cu adevărat, viziunea ființială asupra iertării,
împăcării, păcatului, câtă vreme în vitrinele atâtor biserici se află tocmai
răspunsuri și rezolvări-iertări legaliste, contabilicești? Dar poți oare defini
cu exactitate iertarea ca devenire întru ființă?) Amicul meu, care – nu e puțin
lucru! – caută să se lămurească, are dreptate. Totuși, din perspectiva unui
demers „logic”, de contabil ce nu admite „intervenția popească”, lucrurile ce țin
de iertare și ne sunt rezervate, de sus de undeva, nu se pot vedea decât așa: arbitrar,
implacabil, absurd. Iertarea (pentru orice,
inclusiv acel „Toate câte veți cere cu credință veți primi”) și „făptura cea
nouă” (acel „Spăla-mă-vei cu isop și mă voi curăți”, acea „defecțiune
sufletească” reparată[1])
după care tânjește sufletul omului atunci când se știe maculat, e un non-sens.
Când am intrat din nou în restaurant, în play list-ul DJ-ului s-a nimerit
să fie cunoscuta melodie disco, Rasputin.
Cei de la Boney M cântau despre Biblie și zelul ciudatului
călugăr-predicator-vindecător („He would teach the Bible like a preacher”). De
fapt, nu e vorba despre niciun „preacher” („predicator”). Chestiunea iertării
sau a rușinii tămăduitoare și mântuitoare (față de răul și urâciunea de care
știi că te faci vinovat), ține, în ultimă instanță, de conștiința ta –
necuantificabilă, nepipăibilă, nedefinibilă, deci „nereală” („Milă voiesc, nu
jertfă” – spune Împăratul Slavei). Este exact ceea ce un spirit iscoditor curios
de „evidențe” (asemenea Scriitorului și Profesorului din Călăuza) nu poate primi. Chiar așa, cum să te împaci cu gândul că primul
în împărăția cerurilor a fost unul din cei doi tâlhari de pe cruce?!...
[1] „orice
defecțiune sufletească / poate fi reparată – strigă duhovnicul; / orice
anvelopă / poate fi facută să nu mai rasufle / – spuse vulcanizatorul; / orice
ogor bătut de grindină / poate fi reîsămânțat / – spuse fermierul; / pot face
din orice cel puțin un ce / – spuse decis recondiționerul; / vacile sunt un bun
teren de investiție / – spuse bancherul veterinar / și toti, în afară de
primul, / aveau perfectă dreptate” (Lucian Avramescu). Iar noi, câtă vreme
nevoia de poezie este adormită în noi, vrem să avem de a face cu toți, în afară
de primul. Nicolae Steinhardt, despre felul în care lucrează Dumnezeu: „Ni se
cere – invitaţie la temerară vitejie şi palpitantă aventură – ceva mai tainic
şi mai ciudat: să contestăm evidenţa şi să acordăm încredere unui ne-fapt. Pe
căi ocolite lucrează. Căi de nepătruns zic Francezii. Iar Englezii şi
mai precis: se mişcă într-un mod misterios.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu