Apocalipsul, acum

Articol publicat în Tribuna nr. 315, 16-31 octombrie 2015

Nici nu a început bine școala și un simpatic elev de-al meu de clasa a XI-a îmi spunea că abia aşteaptă vacanţa mare pentru că s-a săturat de şcoală. I-am atras atenţia că s-ar cuveni să folosească alt cuvânt, altă sintagmă. El, în fond, nu se referea la şcoală (adică: studiu, învăţare, disciplină, ascultare, educaţie întru înţelepţire şi deprinderea dreptei socotinţe), ci la drumul spre clădirea numită şcoală, precum şi la timpul pierdut adesea de faţă cu dascăli blazaţi,  lipsiţi total de orice chemare pedagogică sau chiar (nemotivat) absenți. Ori asta e cu totul altceva. Pentru că e absurd să te saturi de ceva ce nici măcar nu ai început să cunoşti.

Elevii de azi (cu puţine excepţii, desigur) nu au pus încă un început bun la studiu, învăţare, educare etc. E foarte adevărat (şi de aceea nu îi consider pe ei principalii vinovaţi) că şi specia profesorului (bun pedagog, iubitor de copii, gata să explice, să deschidă mintea învăţăceilor) este pe cale de dispariţie, nu doar a elevului (silitor, conştiincios, sârguincios). Ce să mai spunem atunci de specia părinţilor, care fie sunt divorţaţi, fie sunt plecaţi în străinătate (şi copiii sunt lăsaţi în grija bunicilor, a mătuşilor, fraţilor mai mari sau a cui s-o mai nimeri), fie nu-i interesează de soarta propriilor odrasle.

Foarte rar – din ce în ce mai rar – îmi e dat să întâlnesc elevi la care să simt lucrarea părinţilor, grija lor pentru a-şi cizela şi cultiva copiii. Sau munca dascălilor din clasele primare şi gimnaziale. (De aceea subscriu: există semne că sfârşitul lumii e aproape – asta apropo şi de extrem de eficientele bombe mediatice prin care se „profeţește”, ciclic, apocalipsa. E suficient să deschizi televizorul, să vezi cum a decăzut sistemul educaţional de la şcoala primară până la universităţi. Şi te apuca groaza de viitor.)
Visul începe cu un profesor care crede în tine. În cazul meu a fost un inginer. Nu pot uita întâlnirea crucială cu un inginer constructor în prag de pensionare, pe la mijlocul anilor '80. Tipul terminase liceul înainte de instaurarea „democraţiei populare” (1944) şi a sovietizării ţării. Bacalaureatul, îmi spunea el, consta în vreo zece probe. La fiecare examinare orală (matematică, fizică, istorie etc.) putea asista cine dorea. Când am văzut prima oară Glissando în regia lui Mircea Daneliuc (secvenţa flash-back în care personajul principal retrăieşte emoţiile examenului de admitere la liceu) mi-am amintit de cuvintele inginerului. Acesta mă tot întreba ce cărţi am mai citit. Pe atunci nu se născuse în mine dragostea pentru literatură (el avea să mi-o activeze şi, de asemenea, să îmi pregătească sufletul pentru întâlnirea cu muzica clasică) şi citeam foarte puţin. Fusesem exclusiv orbit de filme, filme, filme. Iar el îmi povestea de vacanţele sale de vară când mergea la câmp cu o valiză de cărţi pe care le citea din proprie iniţiativă. Din păcate însă, pasiunea sa pentru literatură, pentru artă şi frumos nu s-a întâlnit cu mirarea şi emoţia pricinuite de trăirea liturgică. Ca mulţi intelectuali („iluminaţi” nu atât de lumina Taborului, cât de gândirea enciclopedică a iluminiştilor), era ateu. Cel puţin aşa se definea. Curios că în această privinţă nu a reuşit să mă convingă – Dostoievski mă acaparase deja nu datorită subtilităţilor sale psihologice (cum pretindea Inginerul), ci pentru felul în care a pus în cuvinte tragedia omului care s-a rupt de Dumnezeu, de Biserică. Este exact tema principală a filmului pe care tocmai îl văzusem: Călăuza lui Tarkovski. Dar pentru cei care-şi fac dumnezei din „cultura omenirii” sau din puritanismul moralei creştine (într-una sau alta din formele sale) este extrem de greu (ba chiar cu neputinţă) să-i convingi de adevărata chemare a omului: îmbisericirea minţii. Raskolnikov (Crimă și pedeapsă), în Siberia, avea să înțeleagă asta.

Mostră de „liberă cugetare”. Jiri Menzel, cunoscutul regizor ceh  (Vară capricioasă, Trenuri strict supravegheate, Ciocârlii pe sârmă, Sătucul meu drag, L-am servit pe regele Angliei), într-una din vizitele sale în România, răspunde întrebărilor lui Cristian Tudor Popescu. Pedalează pe relaţia dintre ortodoxie şi totalitarism (în Europa de Est), dintre ortodoxie şi corupţie (şi starea de indiferenţă generală), lăudând în acelaşi timp civilizaţia papistă şi mai ales ordinea şi disciplina ţărilor nordice (majoritar protestante, spune el). Mult mai cinstit ar fi fost poate să constate doar starea de indiferenţă generală din România, fără a pune în cârca învăţăturii creştin-ortodoxe (aşa, după ureche) tot ce merge anapoda în societatea românească de la începutul mileniului trei. Dar pentru asta ar fi trebuit ca simpaticul regizor ceh şi, deopotrivă, încrâncenatul ziarist care i-a luat interviul, să aibă habar de ceea ce contestă. Să facă diferența dintre ceea ce teologul și filosoful grec Christos Yannaras (Libertatea moralei, Contra religiei) numea religiozitate versus conștiință eclezială. N-au făcut. Niciunul, nici celălalt. La fel ca elevul meu care spunea că-i sătul de şcoală, când el de fapt (asemenea multor colegi de-ai săi) nu a ajuns încă să simtă truda studiului, a lecturii, a învăţării. Pe de altă parte, o cunoştinţă de-a noastră ne-a dat de ştire că în ultima vreme nu a citit decât Biblia şi că foarte curând va deveni adventistă. Şi în cazul ei îşi spune cuvântul foamea de „clarificare” legalistă cu „împărăţia spiritului”, de „iertare de păcate” – privilegii de care va fi fost asigurată numaidecât de „binefăcătorii” care au convins-o să se „pocăiască”. Pe fondul unei ignoranţe totale, evident, în ceea ce priveşte îndatoririle omului îmbisericit prin Botez. Şi ajungem iar la Dostoievski (teologul, nu psihologul): „Omul nu poate trăi fără să îngenuncheze; el n-ar putea suporta aceasta, nu, n-ar fi în stare;
când îl reneagă pe Dumnezeu, el îngenunchează în schimb înaintea unui idol de lemn, de aur, ori închipuit.”

Nu, toate acestea nu sunt (nu ar trebui să fie) pricini de mirare. Nici graba cu care elevii declară că urăsc şcoala (înainte de a învăţa ce înseamnă şcoală, studiu, înainte de a întîlni profesori entuziaşti care să le transmită din entuziasmul și bucuria lor), nici graba cu care Jiri Menzel arată cu degetul spre învăţătura creştin ortodoxă (principalul vinovat al înapoierii Europei de Est, crede el şi nu numai el), nici graba cu care oameni din imediata noastră apropiere întăresc rândurile celor care, certaţi cu Biserica, continuă să-și spună creștini după ce – de bună voie și nesiliți (prin forță, prin agresiune fizică) de nimeni – s-au înregimentat în asociaţii, denominaţii, secte etc. (Pentru câtă vreme şi cu ce urmări va rămâne de văzut.) Vrednică pricină de mirare, în veacul nostru înnebunitor şi al tuturor libertăţilor („rinocerizărilor”) posibile, este încăpăţânarea de a-ţi mărturisi credinţa în context liturgic, nu după cum te taie capul. De a cinsti icoanele şi de a te abţine de la judecarea lor după „logica” vremurilor „noi” în care cinstirea lor s-a cam pierdut. (Printre altele și pentru că – atunci când nu au fost scoase cu totul din biserici, au fost înlocuite de pietiste tablouri religioase.) Pentru că nu Dumnezeu este minunea (Călăuza: „Totul depinde de noi, nu de Zonă!”), ci omul care (asemenea personajului principal din Rinocerii lui Eugen Ionescu) nu vrea decât şi numai acest lucru: să rămână om până la capăt.