Trecut-au anii

În ziua reuniunii de clasă (la 30 de ani de la terminarea liceului), pe drum spre C.D. Loga, liceul timișorean (cu o recunoscută tradiție dobândită în perioada interbelică) pe care l-am absolvit în 1987. Ascult, în mașină, un CD cu muzică de film. E o dimineață însorită și senină. Pentru mulți, Invisible Movies (compact discul apărut la A&A records) nu înseamnă decât niște muzici de film „din anii ăia” și, unele, chiar mai recente, când cinema-ul românesc a dovedit că se poate descurca foarte bine (cu asupra de măsură) și fără personajul-muzică. Pentru mine, o parte din sunetele acestui CD, compuse și masterizate de Adrian Enescu, reprezintă cea dintâi chemare la dialog cu infinitul, al cărei ecou îl aud și azi. Mă îndrept spre liceul adolescenței mele și reascult un fragment din muzica filmului Concurs (regizat de Dan Pița în 1982), pe care - cu o emoție copleșitoare - aveam să-l văd întâia oară la televiziunea iugoslavă, în clasa a X-a de liceu. Se aude, în universul sonor adrianenescian din Concurs, și un dangăt de clopot. Câteva minute mai târziu, înainte de a-mi revedea foștii colegi, intru în capela construită în curtea liceului, cam pe unde ne jucam ping-pong - din clasa a V-a până în clasa a XII-a. De la Adrian Enescu (și combinațiile sale electro-acustice ori numai electronice) la cântul psaltic, așa cum acesta mă întâmpină când pășesc în micul lăcaș de cult, cochet și răcoros, al fostei mele școli. Un traseu sinuos ce conține in nuce întreaga mea odisee despre care aș putea da seamă în cele 30 de secunde câte ne vor reveni, probabil, fiecăruia în parte pentru a povesti ce am trăit și dobândit din clipa în care am absolvit liceul. Și-ntr-adevăr, aici - în cele petrecute în taina capelei la fiecare liturghie - se află „tezaurul” pe care aveam să-l aflu când am început să mă lămuresc. În anii de liceu, dascălul de fizică ne-a vorbit, cândva, despre „comoara de mare preț” situată, spunea el, undeva între Antichitate și Renaștere. Țin minte că l-am căutat într-o pauză și, cu glasul tremurând, l-am întrebat ce a vrut să spună. Mi-a răspuns cu o recomandare: două volume ce tocmai apăruseră în colecția „Biblioteca pentru toți”, cu titlul Între Antichitate și Renaștere. Gândirea Evului Mediu. Peste nu multă vreme aveam să le găsesc de cumpărat la un anticariat. Dar aveau să mai treacă niște ani în care s-au așezat și s-au limpezit în mine imaginile tarkovskiene, ecourile din Dostoievski, în care aveam să încep să înțeleg că icoana nu e un produs de artizanat (eventual rentabil, ca orice bizarerie din alte veacuri), ci însăși gândirea Bisericii în anumite forme și culori. Ani în care aveam să-l descopăr pe Steinhardt și să înțeleg că între ispita lecturii (a culturii) și strădania de a-ți îmbiserici mintea (chiar evreu fiind) nu e neapărat o contradicție în termeni. Ani în care aveam nu atât să descopăr, ci să fiu descoperit de câțiva oameni a căror amprentă a fost crucială. Lista acestor oameni e, din fericire mult mai lungă decât aș putea s-o cuprind acum. Știu că pe fiecare s-ar cuveni să-l strig pe nume. Și, poate, câștigul cel mai mare al acestei reuniuni (dincolo de amintirile și emoțiile pe care le-a reactivat) este prilejul pe care ni l-a oferit, fiecăruia dintre noi, de a înțelege că suntem legați de verigi nebănuite, că datorăm și viață și bucurie și generozitate unui număr de oameni infinit mai mare decât am crede.

Sieranevada pe marele ecran, la Timișoara

Greu era să recomanzi un film fără scălâmbăieli, fără travestiuri cu Arșinel, fără giumbușlucuri cu Puiu Călinescu, Jean Constantin, Nicu Constantin, Bibanul & co., fără Mărgelați care scuipă semințe de floarea soarleui, fără - evident - Comisari pe post de Supermani și fără alte ingrediente pe care - în  vremea partidului unic și a ideologiei hrănite din „cea mai bună lume posibilă” - cinema-ul românesc de public musai le folosea. Ocupațiunea mintală a omului consumator de filme, dacă nu era la sus-pomenitele „rețete de succes autohton”, era la alte alea din lumea mare. Care se mai găseau, dacă se mai găseau, în sala de cinema, sau pe video sau la posturile TV iugoslave și maghiare. Epoca de aur a internetului încă nu apăruse.
Cu atât mai greu e să recomanzi un film românesc acum, în babilonia generalizată în care gustul (=moftul) e suveran și, oricum, omul consumator de filme nu prea se mai deplasează la cinema. Iată, de pildă, un film ca Sieranevada, pe care timișorenii vor putea să-l (re)vadă moca în cadrul Festivalului de Film Central European (3 - 9 septembrie 2017). Sigur, ambalajul poate să placă sau să nu placă, în funcție de alergia spectatorului la Puiu, la ceea ce înseamnă un film (românesc) de autor, la lipsa „acțiunii” (și a „fazelor tari”, a efectelor speciale ș.a.m.d.), la limbajul care, nu-i așa, nu mai e demult elevat. Limbajul, adică vorbele personajelor, pentru că limbajul cinematografic e mult prea elevat pentru puterea de concentrare a privitorului deprins cu imaginile de-a valma pe care le oferă televiziunile și cinema-ul „de consum”.
Dincolo de păreri și gusturi, filmul lui Cristi Puiu - la fel ca altădată După dealuri sau O umbră de nor - surprinde (nota bene: cu umor și cu o uimitoare îngăduință față de slăbiciunile personajelor sale) automatismele religiozității și amorțirea (sau chiar atrofierea) organului care percepe credința (așa cum este în esența ei: tainică, paradoxală, întru ființă). Din pricina aceastei amorțiri-atrofieri nimeni din cei care participă la slujba de pomenire a tatălui nu pricepe nimic. Puiu pune în gura unui singur personaj (tanti Evelina, baba comunistă care ar vrea ca toți preoții să fie trimiși la închisoare, iar bisericile să fie închise) această mărturie: „N-am înțeles nimic!”, dar nimeni din cei prezenți la parastas nu s-a folosit de împreuna rugăciune. Sieranevada e, din acest punct de vedere, un film despre imposibilitatea de a fi, cu adevărat, împreună, despre iluzia comunității (familiei) și realitatea unei lumi făcute țăndări. Și totuși, la masa dată de „pomana mortului” e loc pentru toți. Acolo este fiecare așteptat să se bucure, să creadă, să pună un nou început vieții sale.
Departe de a fi un film în care „nu se întâmplă nimic” (întotdeauna conflictul adevărat nu se duce pe ecran, ci între spectator și ceea ce ecranul-oglindă îi oferă spre meditație), Sieranevada rămâne o „comedie umană” despre  refuzul ospățului dătător de viață.

Sieranevada (un film de Cristi Puiu, 2016)