Sieranevada pe marele ecran, la Timișoara

Greu era să recomanzi un film fără scălâmbăieli, fără travestiuri cu Arșinel, fără giumbușlucuri cu Puiu Călinescu, Jean Constantin, Nicu Constantin, Bibanul & co., fără Mărgelați care scuipă semințe de floarea soarleui, fără - evident - Comisari pe post de Supermani și fără alte ingrediente pe care - în  vremea partidului unic și a ideologiei hrănite din „cea mai bună lume posibilă” - cinema-ul românesc de public musai le folosea. Ocupațiunea mintală a omului consumator de filme, dacă nu era la sus-pomenitele „rețete de succes autohton”, era la alte alea din lumea mare. Care se mai găseau, dacă se mai găseau, în sala de cinema, sau pe video sau la posturile TV iugoslave și maghiare. Epoca de aur a internetului încă nu apăruse.
Cu atât mai greu e să recomanzi un film românesc acum, în babilonia generalizată în care gustul (=moftul) e suveran și, oricum, omul consumator de filme nu prea se mai deplasează la cinema. Iată, de pildă, un film ca Sieranevada, pe care timișorenii vor putea să-l (re)vadă moca în cadrul Festivalului de Film Central European (3 - 9 septembrie 2017). Sigur, ambalajul poate să placă sau să nu placă, în funcție de alergia spectatorului la Puiu, la ceea ce înseamnă un film (românesc) de autor, la lipsa „acțiunii” (și a „fazelor tari”, a efectelor speciale ș.a.m.d.), la limbajul care, nu-i așa, nu mai e demult elevat. Limbajul, adică vorbele personajelor, pentru că limbajul cinematografic e mult prea elevat pentru puterea de concentrare a privitorului deprins cu imaginile de-a valma pe care le oferă televiziunile și cinema-ul „de consum”.
Dincolo de păreri și gusturi, filmul lui Cristi Puiu - la fel ca altădată După dealuri sau O umbră de nor - surprinde (nota bene: cu umor și cu o uimitoare îngăduință față de slăbiciunile personajelor sale) automatismele religiozității și amorțirea (sau chiar atrofierea) organului care percepe credința (așa cum este în esența ei: tainică, paradoxală, întru ființă). Din pricina aceastei amorțiri-atrofieri nimeni din cei care participă la slujba de pomenire a tatălui nu pricepe nimic. Puiu pune în gura unui singur personaj (tanti Evelina, baba comunistă care ar vrea ca toți preoții să fie trimiși la închisoare, iar bisericile să fie închise) această mărturie: „N-am înțeles nimic!”, dar nimeni din cei prezenți la parastas nu s-a folosit de împreuna rugăciune. Sieranevada e, din acest punct de vedere, un film despre imposibilitatea de a fi, cu adevărat, împreună, despre iluzia comunității (familiei) și realitatea unei lumi făcute țăndări. Și totuși, la masa dată de „pomana mortului” e loc pentru toți. Acolo este fiecare așteptat să se bucure, să creadă, să pună un nou început vieții sale.
Departe de a fi un film în care „nu se întâmplă nimic” (întotdeauna conflictul adevărat nu se duce pe ecran, ci între spectator și ceea ce ecranul-oglindă îi oferă spre meditație), Sieranevada rămâne o „comedie umană” despre  refuzul ospățului dătător de viață.

Sieranevada (un film de Cristi Puiu, 2016)