sâmbătă, 20 decembrie 2014

Proces în recurs - În numele tatălui

Încă de când am văzut În numele tatălui întîia oară (în 1993, anul când a apărut pe ecrane), ceea ce mi-a atras atenţia a fost nu atât partea sa „juridică” şi „politică” (filmul  este inspirat dintr-un caz real, amplu mediatizat), ci dimensiunea umană (universală) a poveştii. Datele „documentare”, „istorice” – controversate, percepute diferit, în funcţie de convingerile pro-irlandeze sau pro-britanice ale spectatorilor – l-au transformat într-un film de scandal, iar la premiera din Belfast, au fost chemate numeroase cordoane de poliţişti pentru a preîntâmpina eventuale proteste şi violenţe.
Aşadar, un pierde-vară irlandez din turbulentul Belfast al anilor 70, suspectat şi acuzat de terorism, implicat în mişcarea londoneză hippie, este arestat. Condamnat la 30 de ani de închisoare, ispăşeşte jumătate din pedeapsă alături de tatăl său (cu care împarte aceeaşi celulă ani la rând), câteva rude şi prieteni. Pe toţi, după 15 ani (şi în urma unei intense campanii organizate de presă şi societatea civilă), aceeaşi justiţie care îi acuzase fără niciun fel de milă, îi găseşte acum total nevinovaţi şi îi eliberează. Cei implicaţi atunci în judecarea în regim de urgenţă (prin abuz fizic şi mental) a presupuşilor terorişti nu păţesc nimic. În numele tatălui nu este însă numai reconstituirea unei erori judiciare, ci mai ales filmul descoperirii tatălui de către fiul rătăcitor. Aici este, cred, „inima” şi „crucea” sa, aici se află ascuns „mărgăritarul de mare preţ”: în felul în care izbuteşte să reconstituie nu un caz juridic, ci unul familial. Transformarea lui Gerry este posibilă abia după ce – în închisoare! – ajunge să-şi recunoască (înţeleagă, iubească) tatăl. Pe el (după ce se prăpădeşte, răpus de boală) îl vede oriunde ar privi cu ochii, iar nu pe judecătorii ce l-au întemniţat. În numele lui, al tatălui redescoprit, începe să trăiască, să „devină întru fiinţă”, să-şi vină în fire.
Din această perspectivă, arestarea şi condamnarea lui Gerry – arbitrară, abuzivă – a avut, totuşi, un rost: acela de a fi dobândit, pentru prima dată în viaţă, respect – faţă de propriul tată şi, mai ales, faţă de sine.  Acesta este adevăratul „proces în recurs”, cu câştig de cauză, al filmului. La izbânda căruia au contribuit şi actorii (Daniel Day Lewis, Pete Postlewhite, Emma Thomson) şi muzica (Bono, Sinead o’Connor).