Încă de când am văzut În numele
tatălui întîia oară (în 1993, anul când a apărut pe ecrane), ceea ce mi-a
atras atenţia a fost nu atât partea sa „juridică” şi „politică” (filmul este inspirat dintr-un caz real, amplu
mediatizat), ci dimensiunea umană (universală) a poveştii. Datele
„documentare”, „istorice” – controversate, percepute diferit, în funcţie de convingerile
pro-irlandeze sau pro-britanice ale spectatorilor – l-au transformat într-un
film de scandal, iar la premiera din Belfast, au fost chemate numeroase
cordoane de poliţişti pentru a preîntâmpina eventuale proteste şi violenţe.
Aşadar, un pierde-vară irlandez din turbulentul Belfast al anilor 70,
suspectat şi acuzat de terorism, implicat în mişcarea londoneză hippie, este
arestat. Condamnat la 30 de ani de închisoare, ispăşeşte jumătate din pedeapsă
alături de tatăl său (cu care împarte aceeaşi celulă ani la rând), câteva rude
şi prieteni. Pe toţi, după 15 ani (şi în urma unei intense campanii organizate
de presă şi societatea civilă), aceeaşi justiţie care îi acuzase fără niciun
fel de milă, îi găseşte acum total nevinovaţi şi îi eliberează. Cei implicaţi
atunci în judecarea în regim de urgenţă (prin abuz fizic şi mental) a presupuşilor
terorişti nu păţesc nimic. În numele
tatălui nu este însă numai reconstituirea unei erori judiciare, ci mai ales
filmul descoperirii tatălui de către fiul rătăcitor. Aici este, cred, „inima”
şi „crucea” sa, aici se află ascuns „mărgăritarul de mare preţ”: în felul în
care izbuteşte să reconstituie nu un caz juridic, ci unul familial. Transformarea
lui Gerry este posibilă abia după ce – în închisoare! – ajunge să-şi recunoască
(înţeleagă, iubească) tatăl. Pe el (după ce se prăpădeşte, răpus de boală) îl
vede oriunde ar privi cu ochii, iar nu pe judecătorii ce l-au întemniţat. În
numele lui, al tatălui redescoprit, începe să trăiască, să „devină întru
fiinţă”, să-şi vină în fire.
Din această perspectivă, arestarea şi condamnarea lui Gerry – arbitrară, abuzivă
– a avut, totuşi, un rost: acela de a fi dobândit, pentru prima dată în viaţă,
respect – faţă de propriul tată şi, mai ales, faţă de sine. Acesta este adevăratul „proces în recurs”, cu
câştig de cauză, al filmului. La izbânda căruia au contribuit şi actorii
(Daniel Day Lewis, Pete Postlewhite, Emma Thomson) şi muzica (Bono, Sinead o’Connor).
