Cuvânt împreună despre rostirea românească

titlu: Cuvânt împreună despre rostirea românească
autor: Constantin Noica
editura: Humanitas, 1996
număr de pagini: 397

Volumul cuprinde o serie de articole consacrate unor termeni cărora autorul le desluşeşte sensurile ascunse: sinele-sinea, rost-rostire, cuvânt-temei, gând-lucru, cumpăt, a (nu) se cade să, cumplit, cădere, minte-smintire, nefârtate, a hotărî, comunicare-cuminecare, lămurire, pedeapsă ş.a..

Sinopsis:
Cartea lui Constantin Noica pleacă de la premisa că rostul şi rostirea românească ajută la o mai bună înţelegere a rostului filosofiei. Cuvântul (raţiunea, logosul, socoteala) este însă împletit cu temeiul: „nu poţi rosti decaât ceva întemeiat”. Temeiul însă nu e cu adevărat al gândului decât în măsura în care e şi al lucrului: „dacă ştii, dar nu faci, nu ştii încă”.  

Sinele, arată Noica, echivalează cu „eu nu sunt eu”, punct în care poate începe filosofarea. Întreaga cultură a omului este, poate, „ridicarea eului la sine”. Dacă sinele („cugetul”) este în expansiune, sinea („o problemă”) este în concentrare.

Expresia „nu se cade” indică spre o altă realitate, cea a sinelui tău, a conştiinţei tale mai bune: „tăria lui nu se cade este tocmai măsura bunei tale aşezări; „nu se cade” este ochiul care te urmăreşte oriunde: când nu te vede nimeni, încă nu se cade să faci nefăcutul”.

Simitirea presupune o înlocuire, o „mutare de la locul său”: „Tânărul care se desprinde puţin de tirania vitalităţii şi se prinde în delirul culturii îi este celuilalt un smintit. Dar smintit este şi cel care nu consimte culturii, adică umanizării sale raţionale, ci se lasă purtat de ritmurile şi reluările fără ieşire ale firii. Smintit este şi eros-ul care nu trimite dincolo de el, smintită şi sportivitatea care nu educă. Eşti smintit şi fără ceva, şi cu ceva.”

Nefârtatele (dracul, anti-omul, dualitatea) nu există fără om. Armonia, acordul, înfrăţirea duce la suprimarea lui Nefârtate: „când doi inşi spun acelaşi lucru deodată, crapă un drac de ciudă”; „infernul este lipsa altora, neparticiparea, nefrăţietatea”. În bătălia cu omul, dracul „este sortit să piardă dacă omul e năzdrăvan”. Astfel, dracul e „cel care nu ia parte la nimic, indiferenţa”. Atunci când intelectul se opune raţiunii, arată Noica, poartă semnul diavolului. La fel şi cinematograful, „vorbindu-ne nu despre ceea ce a fost şi este, ci despre tot ce ar putea să fie”. Istoria însăşi revine femeii: „dacă femeia nu asculta de diavol, perechea rămânea în paradis şi nu exista istorie”. Toată viaţa şi toată cultura sunt, astfel, o formă de comunicare („de ceva”), dar şi una de cuminecare („întru ceva”): „cuminecăm chiar întru neputinţa de a comunica”.

La final, câteva consideraţii despre Masa tăcerii lui Brâncuşi, care lui Noica i se pare un „monument universal, plin de înţeles pentru oricine”. Prin comparaţie, o catedrală sau o piramidă nu sunt aşa, nu le poţi arăta – fără explicaţii suplimentare – unei fiinţe extraterestre venind să ne vadă: „Stai să vezi ce-au vrut oamenii” – i-ai spune. Dar în faţa Mesei tăcerii ai spune doar: „Stai şi vezi” E o cloşcă cu pui, ar pricepe marele străin, dacă sunt vietăţi cu pui în lumea sa; ori e un gând cu faptele lui; ori este Unu şi Multiplu, şi-ar spune – căci măcar geometru ori filosof ar fi şi el.”

sursa: http://hyperliteratura.ro/cuvant-impreuna-despre-rostirea-romaneasca/