Citesc un comentariu (aparţinând unul comentator avizat ca
Andrei Gorzo) la După dealuri, filmul
lui Cristian Mungiu, care se încheie astfel: „adevărul este că posibilitatea
existenţei unui Dumnezeu e pusă între paranteze în aceste filme dure” (al
doilea film fiind 4 luni, 3 săptămâni şi
2 zile, al aceluiaşi Mungiu), iar nu „o parabolă a pierderii lui Dumnezeu
pe drumul dintre sacrificiu şi salvare" (cum sugera teologul Teodor Baconchi).
Sentinţa îmi aminteşte de cuvintele lui H.R. Patapievici, referitoare la După dealuri, film ce ar surprinde o
„realitate nemântuită şi nemântuibilă” – realitatea românească. Sau de
comentariul scriitoarei Tatiana Niculescu Bran, când filmul lui Mungiu tocmai
primise Premiul pentru scenariu la Cannes. Autoarea romanelor „non-ficţionale”
din care s-a inspirat Mungiu când a scris scenariul pretindea, nici mai mult,
nici mai puţin, că După dealuri este
un film din care „lipseşte Dumnezeu”. Sau – aşa cum spune respectatul critic român
de film – care pune între paranteze existenţa lui Dumnezeu.
Nu doresc să contest spusele nimănui, doar din dorinţa de a
fi contra – la urma urmei, fiecare poate scrie ce vrea. În plus, am întâlnit
destui spectatori, şi certaţi cu Dumnezeu, şi bisericoşi, care – încântaţi sau
contrariaţi – declarau că filmul este „omenesc, mult prea omenesc”. Mă întreb doar prin ce semne poţi recunoaşte
dacă un film (sau o carte) pune între paranteze posibilitatea existenţei lui
Dumnezeu. Ce-nseamnă, de fapt, acest lucru? Nu cumva această punere între paranteze
se petrece în chiar mintea şi lumea interioară a celui care afirmă şi susţine aşa
ceva? Şi încă: ce anume trebuie să faci, ca regizor, pentru a „demonstra” că nu
pui între paranteze existenţa lui Dumnezeu? Filme „religioase”, gen Iisus din Nazareth sau Patimile lui Hristos? Există însă oare o
demonstraţie care să-i convingă pe toţi?
Dar dacă Dumnezeul despre care se vorbeşte – nu puţin – în După dealuri nu este trăit şi mărturisit
ca o abstracţiune, ca un concept filozofic? Dacă este – aşa cum aflăm din
situaţiile închipuite de regizorul-scenarist – o realitate ce nu trebuie nicidecum
„demonstrată”, ci un fel de a fi, o anume deprindere a unei consecvenţe, o
anume stare – a minţii, a inimii – pe care trebuie să ţi-o pregăteşti (aşa cum
este convenţia în Călăuza lui
Tarkovski) pentru ca să recunoşti minunea? Şi minunea e însăşi „făptura cea
nouă” de care personajul Voichiţa s-a apropiat – spre contrarierea prietenei
sale, „răzvrătita” Alina. E chiar „sfârţitul nopţii” spre care este fiecare –
personaj sau spectator – chemat să se îndrepte pentru a „lepăda faptele
întunericului” şi a se „îmbrăca cu armele luminii”.
Nu, filmul lui Mungiu nu cred că „pune între paranteze”
existenţa lui Dumnezeu. Nici n-ar avea cum. Existenţa însăşi transcende orice
fel de paranteze. Aşa cum – în chip minunat – s-a întâmplat, în Evanghelia după Matei, cu Pasolini, care
preciza, atunci când era etichetat drept „ateu”, că este doar un ateu cu
nostalgia unei credinţe. Sau cu Bunuel – vezi Nazarin, Simion al deşertului, Viridiana. Fiinţa – cu atât mai mult
Fiinţa Supremă – n-are cum să fie eradicată, anulată, pusă între paranteze. Tot
astfel cum „realul nu poate fi despărţit de fantastic” (Dostoievski).
„Realul” din cele două filme de Mungiu nu exclude paradoxul existenţei
şi nu pune între paranteze taina, minunea, transcendentul, necuvintele, nevăzutul.
Realismul acestor filme este – nu din
întâmplare, ci pentru că aşa a dorit autorul lor – o formă de expresie,
nicidecum o ilustrare a unei credinţe religioase sau ideologii politice. De
altfel, fapt îmbucurător (şi oarecum singular în modul de receptare a acestui
film), într-un alt articol („Feluri de a privi”, în Dilema, aprilie 2013), Andrei Gorzo nu exclude posibilitatea ca După dealuri să fie „un film-mărturie”
despre „nevoinţele întru sfinţenie şi mântuire”.
 |
| Dupa dealuri - un film de Cristian Mungiu |
