Posibilitățile lui Mungiu

Citesc un comentariu (aparţinând unul comentator avizat ca Andrei Gorzo) la După dealuri, filmul lui Cristian Mungiu, care se încheie astfel: „adevărul este că posibilitatea existenţei unui Dumnezeu e pusă între paranteze în aceste filme dure” (al doilea film fiind 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, al aceluiaşi Mungiu), iar nu „o parabolă a pierderii lui Dumnezeu pe drumul dintre sacrificiu şi salvare" (cum sugera teologul Teodor Baconchi). Sentinţa îmi aminteşte de cuvintele lui H.R. Patapievici, referitoare la După dealuri, film ce ar surprinde o „realitate nemântuită şi nemântuibilă” – realitatea românească. Sau de comentariul scriitoarei Tatiana Niculescu Bran, când filmul lui Mungiu tocmai primise Premiul pentru scenariu la Cannes. Autoarea romanelor „non-ficţionale” din care s-a inspirat Mungiu când a scris scenariul pretindea, nici mai mult, nici mai puţin, că După dealuri este un film din care „lipseşte Dumnezeu”. Sau – aşa cum spune respectatul critic român de film – care pune între paranteze existenţa lui Dumnezeu.

Nu doresc să contest spusele nimănui, doar din dorinţa de a fi contra – la urma urmei, fiecare poate scrie ce vrea. În plus, am întâlnit destui spectatori, şi certaţi cu Dumnezeu, şi bisericoşi, care – încântaţi sau contrariaţi – declarau că filmul este „omenesc, mult prea omenesc”.  Mă întreb doar prin ce semne poţi recunoaşte dacă un film (sau o carte) pune între paranteze posibilitatea existenţei lui Dumnezeu. Ce-nseamnă, de fapt, acest lucru? Nu cumva această punere între paranteze se petrece în chiar mintea şi lumea interioară a celui care afirmă şi susţine aşa ceva? Şi încă: ce anume trebuie să faci, ca regizor, pentru a „demonstra” că nu pui între paranteze existenţa lui Dumnezeu? Filme „religioase”, gen Iisus din Nazareth sau Patimile lui Hristos? Există însă oare o demonstraţie care să-i convingă pe toţi?

Dar dacă Dumnezeul despre care se vorbeşte – nu puţin – în După dealuri nu este trăit şi mărturisit ca o abstracţiune, ca un concept filozofic? Dacă este – aşa cum aflăm din situaţiile închipuite de regizorul-scenarist – o realitate ce nu trebuie nicidecum „demonstrată”, ci un fel de a fi, o anume deprindere a unei consecvenţe, o anume stare – a minţii, a inimii – pe care trebuie să ţi-o pregăteşti (aşa cum este convenţia în Călăuza lui Tarkovski) pentru ca să recunoşti minunea? Şi minunea e însăşi „făptura cea nouă” de care personajul Voichiţa s-a apropiat – spre contrarierea prietenei sale, „răzvrătita” Alina. E chiar „sfârţitul nopţii” spre care este fiecare – personaj sau spectator – chemat să se îndrepte pentru a „lepăda faptele întunericului” şi a se „îmbrăca cu armele luminii”.

Nu, filmul lui Mungiu nu cred că „pune între paranteze” existenţa lui Dumnezeu. Nici n-ar avea cum. Existenţa însăşi transcende orice fel de paranteze. Aşa cum – în chip minunat – s-a întâmplat, în Evanghelia după Matei, cu Pasolini, care preciza, atunci când era etichetat drept „ateu”, că este doar un ateu cu nostalgia unei credinţe. Sau cu Bunuel – vezi Nazarin, Simion al deşertului, Viridiana.  Fiinţa – cu atât mai mult Fiinţa Supremă – n-are cum să fie eradicată, anulată, pusă între paranteze. Tot astfel cum „realul nu poate fi despărţit de fantastic” (Dostoievski).

„Realul” din cele două filme de Mungiu nu exclude paradoxul existenţei şi nu pune între paranteze taina, minunea, transcendentul, necuvintele, nevăzutul.  Realismul acestor filme este – nu din întâmplare, ci pentru că aşa a dorit autorul lor – o formă de expresie, nicidecum o ilustrare a unei credinţe religioase sau ideologii politice. De altfel, fapt îmbucurător (şi oarecum singular în modul de receptare a acestui film), într-un alt articol („Feluri de a privi”, în Dilema, aprilie 2013), Andrei Gorzo nu exclude posibilitatea ca După dealuri să fie „un film-mărturie” despre „nevoinţele întru sfinţenie şi mântuire”. 

Dupa dealuri - un film de Cristian Mungiu