Ultimul om

Am recitit recent un interviu acordat de Horia Roman Patapievici lui Costion Nicolescu în 1996. Publicat sub titlul „La răspântia dintre minte şi inimă”, a fost inclus de H.R.P. şi în volumul său numit Politice, cu titlul „A fi ortodox”. Una din întrebările adresate celui care l-a descris pe Omul recent se referea la alegerile sale (trei cărţi, trei tablouri, trei piese muzicale) în eventualitatea că ar fi nevoit să trăiască un timp izolat undeva. H.R.P. crede că un asemenea lucru ar fi „mult mai radical decât orice experienţă monahală” şi atunci nu ar mai avea nevoie de nicio carte, iar „Biblia ar deveni la fel de inutilă ca oricare alta”.

Am descoperit recent, în romanul lui Michel Tournier, Vineri sau limburile Pacificului (o rescriere, din perspectiva omului modern, a poveştii lui Robinson Crusoe), un astfel de „exil radical”. Şi reflexele naufragiatului solitar de a recupera o anumită rânduială a rugăciunii, a comuniunii cu Creatorul prin intermediul textelor biblice. Şi-mi amintesc iar de Patapievici: omul „postcreştin” mai păstrează încă ecourile ritmurilor liturgice care l-au format. Chiar – ne arată Michel Tournier – atunci când eşti aruncat pe o insulă pustie, fără nicio speranţă de întoarcere. Sau poate speranţa (care – nu-i aşa? – nu poate fi nicicând cuantificabilă) mai există, de aceea Robinsonul modern şi-a botezat insula chiar aşa: Speranţa. Romanul lui Tournier surprinde o umanitate construită „ca răspuns la prezenţa aproapelui” (omul-Vineri) sau ca răspuns la absenţa lui.

Singurătatea acestui celui de pe urmă om, neabătuta sa confruntare cu sine, mi-a amintit de un tablou drag mie – Iertarea lui Dan Voinea. Până azi, când am săvârşit lectura lui Vineri, personajul Iertării m-a dus cu gândul la Stavroghin (din Demonii). Acum îl găsesc extrem de sugestiv şi pentru condiţia lui Robinson din povestirea lui Tournier, dar şi pentru atmosfera din nuvela lui Cinghiz Aitmatov, Ogarul cenuşiu de la malul mării. 

Iertare - un tablou de Dan Voinea