joi, 31 ianuarie 2013

Trilogia culturii

sursa: Hyperliteratura

titlu: Trilogia culturii
autor: Lucian Blaga
editura: Humanitas, 2011
număr de pagini: 504

Volumul cuprinde pagini ce explică diferenţele între o cultură minoră (etnografică) şi una majoră (monumentală), precum şi capitole dedicate metaforei, miturilor, creaţiei culturale, categoriilor abisale şi dimensiunii metafizice a culturii.

Sinopsis:
Tratatul lui Lucian Blaga explorează existenţa omului pe care îl marchează „destinul cosmic” al satului (care „se situează în centrul lumii şi se prelungeşte în mit”). Prin contrast, oraşul impune un mod de viaţă „fragmentar”, „în limitele impuse la fiecare pas de rânduielile civilizaţiei”.

Dincolo de orizontul satului (în care pulsează ritmuri de viaţă deplină) nu mai există nimic. Omul satului vieţuieşte într-un mod extrem de intim cu „întregul lumii”; omul oraşului trăieşte – lucid, superficial – în „concretul mecanic”. Cultura minoră îl apropie pe om de natură, pe când cultura majoră îl înstrăinează de „rânduielile firii”.
Metaforele sunt, esenţial, de două tipuri: plasticizante („nu îmbogăţesc cu nimic conţinutul ca atare al faptului la care se referă”) şi revelatorii („încearcă revelarea unui mister”, „anulează înţelesul obişnuit al faptelor, substituindu-le o nouă viziune”). Când începe să existe metafora revelatorie? Când omul devine în adevăr „om”, când el „se aşează în orizontul şi în dimensiunile misterului”. Astfel, omul este „animalul metaforizant”.
Miturile sunt semnificative (revelează semnificaţii ce pot avea un „echivalent logic”) şi trans-semnificative (încearcă să reveleze ceva, dar fără „echivalent logic”). Ele sunt un fel de „metaforă dezvoltată” şi „poartă amprentele unui stil”. Predicând împărăţia lui Dumnezeu, Iisus nu s-a gândit atât la „o existenţă fericită dincolo de viaţă”, cât la „comoara lăuntrică din sufletul viu al fiecăruia”.
Iconoclasmul, ca orice formă de purism, reprezintă o subminare a destinului revelator-creator al omului. Atitudinea anti-culturală a iconoclaştilor este motivată de o nevoie, greşit înţeleasă, de a aduce slavă lui Dumnezeu – cum se întâmplă în cazul adversităţii calvine-protestante faţă de plăsmuiri, faţă de orice tip de reprezentări.
Cultura e, după Blaga, însăşi „împlinirea omului”, „expresia vizibilă” a existenţei sale „în mister şi pentru revelare”. Nu e o „podoabă” inutilă sau un „arabesc nefolositor tolerabil”, ci „e condiţionată de începerea în lume a unui nou mod, mai profund şi în aceeaşi măsură mai riscat, de a exista.

miercuri, 30 ianuarie 2013

Forever young






De ce oare, maturizându-ne, pierdem ceva din noi? – se întreabă pe facebook o distinsă doamnă cinefilă, referindu-se la „acea stare de graţie” în care a fost adusă cândva de filmul lui Tarkovski, Andrei Rubliov. Întrebarea dumneaei, vrednică de nesfârşite dezbateri şi filozofări, mi-a amintit de ruga rostită (din off, cu sintagme desprinse din Jocul cu mărgele de sticlă de Herman Hesse) de Călăuza pentru Profesorul şi Scriitorul din Stalker – filmul aceluiaşi Tarkovski distribuit, la începutul anilor 80, şi pe ecranele cinematografelor din România: „Să se împlinească ceea ce şi-au pus în gând. Să creadă. Să râdă de „înaltele” lor idealuri; ele nu izvorăsc dintr-o energie sufletească, nu sunt decât nişte fricţiuni între noi şi lumea exterioară. Să capete încredere în ei înşişi. Să devină neajutoraţi ca pruncii deoarece slăbiciunea e măreaţă, iar forţa e demnă de dispreţ. Când se naşte, omul e slab, iar atunci când moare ajunge aspru, rigid. Copacul, când e tânăr e fraged; după ce creşte, se aspreşte. Duritatea şi forţa prevestesc moartea. Frăgezimea şi slăbiciunea exprimă prospeţimea vieţii. Nimic din ce s-a asprit nu poate să învingă.”
Fiodor Mihailovici Dostoievski
Nu ajungem în împărăţia cerurilor (care e înăuntrul nostru) decât atunci când vom fi asemenea pruncilor, „făptură nouă”. Când – ne spune Tarkovski prin a sa Călăuză - avem credinţă, când reuşim să dorim – ca Oblio – un singur lucru (cu totul altfel decât Omul Indicator din acelaşi desen animat, care indica spre toate direcţiile, fără să poată indica vreo direcţie). De aceea se spune că to point to every direction means to have no point at all. Filmele lui Tarkovski – toate – sunt străbătute de aceeaşi „criză spirituală”, ca scrierile lui Dostoievski. Acelaşi foc mocneşte în ele. „Numai suferinţa îi apropie pe oameni” – spune strungarul Ghiţă din Pas în doi. Călăuza – aflăm de la cinicul Scriitor – a avut o copilărie nefericită, asemenea lui Tarkovski, pe care l-a marcat despărţirea părinţilor săi. Într-un anumit sens, asumarea suferinţei poate fi metoda prin care „starea de graţie” se poate cultiva, se poate întreţine, se poate înmulţi. Aşa cum a izbutit, cu asupra de măsură, unul ca Nicolae Steinhardt. 
Nicolae Steinhardt

Necunoaşterea suferinţei, huzurul şi viaţa de boem te apropie – dacă iubeşti literatura – mai mult de Cehov. Iar dacă îţi plac filmele, îl preferi pe Mihalkov (sau chiar pe Andrei Koncealovski) lui Tarkovski. Filmele lor, ca şi scrierile lui Cehov, îmbină comicul cu tragicul şi sunt mult mai puţin „revelatorii”, „stranii”, „profetice”, „duhovniceşti” detât cele tarkovskiene. În schimb, sunt piperate cu can-canuri, cu „probleme de viaţă”, cu „sfâşieri” şi „drame” la care ajungi direct, fără filtrul unor metafore revelatorii şi al unor experienţe ascetice. Sunt tablouri – realiste, zugrăvite de o mână sigură – iar nu icoane. În felul lor, sunt o radiografie a unei lumi care vrea să ajungă la fericire fără Hristos (de unde şi eşuarea ei lamentabilă în spleen). Celelalte (Dostoievski, Tarkovski, Steinhardt) poartă semne ale „trezirii omenirii”. Câteva din personajele lor au înţeles că fără El nu pot face nimic, nu pot fi nimic. Alioşa (din Karamazovii) se simte infinit mai bine în compania copiilor. La fel şi muncitorul din Compresorul şi vioara. Iar ofiţerii din Copilăria lui Ivan sunt îmblânziţi parcă de candoarea micuţului orfan. În Andrei Rubliov, călugărul Andrei reîncepe să vorbească şi să picteze icoane (după ce trăise în auto-izolare vreo zece ani) datorită fascinaţiei unui adolescent pentru lucrarea sa: construirea unui clopot ş.a.m.d. În fine, pentru Steinhardt viaţa (şi, deopotrivă, lumea culturii – „tot una”, spunea el) a fost un neîncetat exerciţiu de admiraţie, o minunare. Dostoievski, Tarkovski, Steinhardt – au rămas cu toţii tineri tocmai pentru că au fost devreme bătrâni.

Andrei Tarkovski


marți, 29 ianuarie 2013

Implozie



Cuvântul de învăţătură al Ieromonahului de la mănăstire, din Duminica Orbului din Ierihon, mi-a amintit de Fefeleaga. Stoica eroină a lui Ion Agârbiceanu este mânioasă pe  „bogătanii” care-i exploatau munca, ştiind-o „fără ajutor”. Înveninată pentru că „se simţea că-i mai mult decât ei, că-i mai bună creştină decât dânşii”, îi arunca „vrede în faţă” câte unui „bogătan”: „Ce-s eu? Nimic! Da’ pe mine nime nu mă blastămă, nime nu zice să mă baă Dumnezeu, pe când pe dumneata tot satul te blastămă”.
M-am gândit la Fefelaga atunci când l-am auzit pe Părinte vorbind despre nevoia de a căuta rugăciunea „în duh şi adevăr” (nesentimentalistă), de primejdia împăunării cu „meritele” şi „evlavia” noastră. Ori, spunea el, rugăciunea a fost lăsată omului spre zidirea sa, ca un „dans de unul singur” pe o „cale strâmtă”. Nicidecum ca o activitate din care Dumnezeu, nu omul, ar avea ceva de câştigat. Grăirea sa era un imn de slavă adus Cuvântului – singurul reper al omului, dacă socotim drept. Dar nouă, ca Fefeleagăi, ne place a ne asemăna cu cei pe care-i credem „căzuţi” şi ne închipuim că suntem „mai mult decât ei”.

În interpretarea Leopoldinei Bălănuţă, Fefeleaga lui Mircea Veroiu din segmentul omonim al Nunţii de piatră (film regizat în 1971 de Mircea Veroiu şi filmat de Iosif Demian, pe muzica lui Dorin Liviu Zaharia şi Dan Andrei Aldea, cu scenografia lui Radu Boruzescu şi a lui Helmut Sturmer) împrumută ceva din austeritatea şi lumina chipurilor de sfinţi din icoanele bizantine. Există în ea o sfâşiere cumplită – îi muriseră, unul după altul, toţi din familie – pe care ea, cu demnitate şi întru nădejdea revederii lor, şi-o preschimbă în implozie:
Făr’ de soţ, fără de rude
Nime’n lume n-o aude
Numa’ singuru’ calu’ alb
La şale de-urcat dealu’
...
De din vale, dinspre hău
Ard patru lumini de său
Şi de-a ploua şi de-o ninge
Nime-nime nu le poate stinge
Doar inima mea când plânge
Tot aştept doar a-nturna
Soţul meu de undeva
Tot mă uit doar a veni
 Fiii mei de unde-ar fi,
Fiii mei de unde-ar fi
Maică, viaţa mea
Aprinde lumânarea
Ofilită ca frunza
Că cei răi până la cină
Ne iau sfeşnic la lumină
Ne fac opaiţ de tină
 Maică, viaţa mea
Aprinde lumânarea...

luni, 28 ianuarie 2013

Jurnal filozofic: Constantin Noica

titlu: Jurnal filozofic
autor: Constantin Noica
editura: Humanitas, Seria Noica, 2008
număr de pagini: 120

Volumul închide în el „două lucruri, două mituri proprii”: mitul Şcolii şi mitul Fratelui. Al unei Şcoli altfel, unde să nu se „predea”, ci să se „mijlocească” idei; al Fratelui din parabola evanghelică a fiului risipitor. Dar poate că e vorba doar de un singur mit, pentru că, arată autorul, „sunt eu însumi fratele, care caută, prin Şcoală, împăcarea cu lumea: cu fiii ce vin, cu fiii ce pleacă în lume…”

 
Sinopsis:
Jurnalul lui Constantin Noica conţine articole pe teme morale: feminitatea, „schimbarea la faţă a României” (spre o altă soartă, care însă poate să fie aceeaşi „dar cu faţa dinspre lumină”), sublimul muzicii, filozofia populară românească, singurătatea, ispita moralismului – în cadrul şcolar instituţional şi în afara lui.

Dascălii nu au întotdeauna ce să le spună învăţăceilor, sunt doar nişte „mjlocitori între ei şi ei înşişi”. Nu se ştie cine dă şi cine primeşte, la fel ca în situaţia de viaţă, neaşteptată, pe care o descrie: „un om milos care mulţumea cerşetorului pentru că-i primise dania. În fond, avea dreptate s-o facă. Fiindcă binefăcătorul există prin cel care primeşte”.
Parabola fiului risipitor exprimă, pentru Noica, esenţa vieţii morale a omului: „Ne pierdem şi ne căim; sau ne păstrăm şi ne împietrim inima. E rău să nu asculţi. Dar e la fel de rău să ştii să asculţi şi să ţii minte.” Neascultător, Fiul risipitor, mulţumeşte Domnului pentru că i-a dat „gustul voluptăţii, setea orgoliului, şi invidia, şi făţărnicia, şi ura”. Cu ele, adaugă Noica, nimeni nu e mare, dar fără ele nimeni nu e viu.
Aici, „Fratele fiului risipitor întoarce capul cu dezgust”. Fiul risipitor este devenirea, fratele său e încremenirea, împietrirea, autoîndreptăţirea, e „tipul omului care ţine lumea în loc”. Unul – prin „întoarcerea” sa, prin „învierea” sa, trăieşte eticul; celălalt, în mod anost, îl „teoretizează”. Amândoi au curiozitate, însă fiul risipitor „deschide uşa” (un „exces în plus”), în timp ce fratele său (vinovat de un „exces în minus”) „priveşte pe gaura cheii”. Cine păcătuieşte mai mult? – se întreabă, retoric, filoszoful.
E deja binecunoscută declaraţia de dragoste care i se părea filozofului cea mai frumoasă: „Simt că te pot părăsi. Te iubesc atât de mult, încât s-a împlinit ceva în mine – şi acum te pot părăsi.” O astfel de întâlnire marchează o „cunoaştere desăvârşită”. E important să înveţi să câştigi, dar – notează Noica în Jurnalul său – „o virtute mult mai mare şi, în orice caz, mult mai utilă decât tehnica de a reuşi e aceea de a şti ce să faci cu nereuşitele”.
Într-o epocă marcată de gândirea lui Cioran, a lui Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica avertizează, citându-l pe Alecu Russo, că „De mult ce ne vom lăuda, de mult ce vom huli celelalte neamuri, românii vor socoti că sunt buni şi mari din născare şi se vor cufunda iarăşi în somnul lor cel adânc”. Permanenţa „naturii”, a folclorului, a gândirii de tip colectivist îl determină să se întrebe: „De ce toate frumuseţile romăneşti trebuie să fie cu ciobani, cu natură şi cu gingăşie?”

Dedicaţie



Dedicaţia dl. monteur MIRCEA CIOCÂLTEI la apariţia volumului
Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc - 2010

Mă gândesc cu drag la multe din filmele montate de Mircea Ciocâltei (majoritatea în regia lui Mircea Veroiu). Cu ocazia lansării volumului meu, Pseudokinematikos, mi-a scris o dedicaţie pe coperta Jurnalului Naţional de colecţie, consacrat Moromeţilor ­­– filmul lui Stere Gulea cu Victor Rebengiuc în rolul principal, pe care l-a montat, la sfârşitul anilor 80. Mi-a dorit să iubesc la fel de mult şi filmele româneşti de azi, ale “noului cinema”. Rândurile lui – o dată cu descoperirea filmului lui Cristian Mungiu, După dealuri – s-au dovedit adevărate.  

duminică, 27 ianuarie 2013

Urâtul vieţii



Entuziasmul pios al bătrâneior din povestirea cehoviană Urâtul vieţii mi-a amintit, involuntar, de cuvintele adresate Voichiţei de Preotul din După dealuri: „Pe calea asta a lui Hristos apăi nu prea aşa e: că azi Îl slujesc, da’ mâine am o treabă. Există o continuitate în viaţa asta a noastră duhovnicească. Nu poţi aşa, pe sărite. Şi-apoi unde mai pui că omu’ care pleacă şi ăl care se-ntoarce nu-i tot ăla...”
După dealuri
Bătrâneii din povestirea lui Cehov devin pioşi datorită conjuncturii, din dorinţa de a depăşi momentul dureros al pierderii unicei lor fiice. Nu ţin seama însă de cuvântul Mântuitorului: „Nu puteţi nimic fără Mine!” Şi-ntr-adevăr, în lipsa „frumuseţii mântuitoare” (Dostoievski), omul este chinuit de „urâtul vieţii”. Când le slăbesc elanurile filantropice (datorită raţiunii, care le porunceşte să nu-i mai miluiască atâta pe mujici), personajele cehoviene îşi redescoperă pasiunile gurmande. Bătrânul sfârşeşte oarecum asemenea devoratorilor de ospeţe din La grande bouffe, iar consoarta, rămasă singură, e hotărâtă să apuce calea mănăstirii. Textul cehovian este precedat de acest motto: „După câte au putut să-şi dea seama oamenii cu experienţă, nici chiar călugării nu se despart uşor de viaţa asta; pe deasupra, ei mai vădesc adeseori şi zgârcenie sau lăcomie, ipohondrie, meschinărie, încăpăţânare, nemulţumire şi altele de acelaşi fel, proprii vârstei înaintate...” (P. Neceaev, „Călăuza practică pentru preoţime”)

vineri, 25 ianuarie 2013

O mireasmă a lui Hristos



„„Suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos...de la viaţă spre viaţă.” Ce extraordinar scriitor apostolul Pavel. Încerc să mi-l închipui fără creştinism. Ar fi fost unul din „marii autori profani”, pe care l-ar fi citat cu voluptate Montaigne, Voltaire şi Anatole France.” (Jurnal filozofic - Constantin Noica)

Andrei Rubliov - Sf. Apostol Pavel

Dumnezeu în care spui că nu crezi

sursa: http://hyperliteratura.ro/dumnezeu-in-care-spui-ca-nu-crezi/#.UQJjP_LDv64

titlu: Dumnezeu în care spui că nu crezi
autor: Nicolae Steinhardt
editura: Humanitas, 2000
număr de pagini: 304

Volumul cuprinde scrisori trimise de Nicolae Steinhardt lui Virgil Ierunca (şi câteva trimise Monicăi Lovinescu) în perioada 1967-1983.

Sinopsis:
Epistolele adresate de Steinhardt lui Virgil Ierunca se întind pe aproximativ 15 de ani. Primele sunt scrise la puţin timp după ieşirea din închisoare a expeditorului, iar ultimele la câţiva ani după intrarea sa în monahism. Când nu conţin aprecieri critice (adesea pline de entuziasm)  pe marginea unor cărţi, filme, piese de teatru sau lucrări muzicale, sunt adevărate mărturii de credinţă ortodoxă la a cărei temelie se află paradoxul şi absurdul. 


Steinhardt desluşeşte în arta contemporană ideea ascezei şi o renunţare totală, o reducere la esenţe asemenea aspiraţiilor platoniciene. Această tendinţă existenţialistă are, pentru el, sensul unei călătorii către divin: „Către Dumnezeu îmi pare a fi mers Paul Klee cu setea lui de simplitate, cu vocaţia lui copilărească. Pictura lui e o goană după pierduta nevinovăţie esenţială.” În privinţa contrvoversatului film de Fellini, La dolce vita, Steinhardt afirmă că este o „bucată evident şi nemijlocit christică, ortodoxă cu desăvârşire, o adevărată pagină de propovăduire evanghelică prin mass media, în care chemarea lui Hristos vibrează pe înţelesul oricui ştie să vadă şi să audă câtuşi de puţin”. În legătură cu Evanghelia după Matei de Pasolini, povesteşte următoarea anecdotă: Papa, următor vizionării filmului, ar fi dorit să-l îmbrăţişeze părinteşte pe regizor. Acesta, vădit surprins, bate în retragere: „Dar, Părinte, eu sunt ateu!” „Nu mă interesează ce crezi tu, filmul tău însă poartă cu el un mesaj profund creştin. Hai, vino acum să te îmbrăţişez!” Acest semn al prezenţei lui Dumnezeu dintr-o operă de artă (în care Pasolini şi destinatarul epistolelor lui Steinhardt spuneau că nu cred) este, pentru Steinhardt, pricină de necuprinsă bucurie. Nicolae Steinhardt are cuvinte de admiraţie şi pentru câteva filme româneşti: Reconstituirea, Proba de microfon şi mai ales Concurs (regia: Dan Piţa), al cărui subiect este „viaţa şi minunile Domnului nostru Iisus Hristos”.
Dogmele „ce par atât de rupte de realitate” şi „sistemul de afirmaţii lipsit de orice dovezi” cărora li se supune sunt, pentru Steinhard , un act de credinţă „riscantă, nebunească”, asemenea saltului unui „trapezist fără plasă”: „Trebuie să riscăm totul, să riscăm de a fi nişte fraieri, nişte păcăliţi; să ne încredem fără de nici o chezăşie palpabilă, cuminte; actul de credinţă va fi deci cu totul şi cu totul riscat, neacoperit (în sens bancar), neajutat. Da, o dată cu orice rugăciune sărim în gol fără plasă, emitem un cec fără acoperire.” Tocmai de aceea nu înţelege de ce tineretul – „atât de amator de libertate, de risc, de aventură, de scandal” – nu-şi dă seama că nimic nu este „mai riscat şi mai aventuros – şi, îndeosebi, mai scandalos – decât încrederea acordată Celui care n-a vrut „să-Şi dovedească” divinitatea, ci S-a lăsat să fie pironit pe cruce şi să moară în cele mai sfâşietor de jalnice condiţii, pentru ca actul nostru de credinţă să fie cât mai riscat, mai nebunesc, mai apropiat de saltul în golul fără plasă de pe trapez.”

Accentele morale (dar morala este înţeleasă ca „poezie a vieţii”), împreună cu „dreapta socotinţă”, conferă o dimensiune aparte, inconfundabilă, scrierilor lui Nicolae Steinhardt. 

miercuri, 23 ianuarie 2013

Nicolaescu n-a murit / Istoria ne-a păcălit



Câţiva regizori români sunt întrebaţi de redactorii Almanahului Cinema 1971 cum întâmpină deceniul al optulea. Iată şi răspunsurile lor: „Şi aici ca pretutindeni, criteriul reciprocităţii; cum mă întâmpină el pe mine, aşa îl întâmpin şi eu pe el.” (Liviu Ciulei), „Eu să îmbătrânesc cât mai lent şi cinematografia să se maturizeze cât mai repede.” (Iulian Mihu), „Optimist.” (Sergiu Nicolaescu), „N-am nimic de spus.” (Lucian Pintilie), „Mă gândesc mai degrabă: ce are de gând să facă cu mine deceniul 8?” (Mircea Săucan).

(Fragment din Pseudokinematikos2. Bucuriile filmului - Editura Theosis, Oradea, 2012)

Almanah "Cinema" 1971


Liviu Ciulei n-a mai făcut niciun film după Pădurea spânzuraţilor (1964), a lucrat exclusiv în teatru (şi operă). Iulian Mihu a mai regizat – în mod onorabil – Felix şi Otilia (1972) şi Lumina palidă a durerii (1980). Lucian Pintilie, după scandalul pricinuit de Reconstituirea, n-a prea mai avut ocazia să spună nimic în cinematografia românească de până în 1989 – De ce trag clopotele, Mitică (1981) a fost interzis de cenzură. După 1990 şi-a luat însă revanşa: Balanţa, O vară de neuitat, Prea târziu, Terminus Paradis, Niki & Flo, După-amiaza unui torţionar, Tertium non datur. Mircea Săucan (după ce insolitele sale Meandre din 1967 au fost primite cu răceală) a mai regizat doar 100 lei (1973), însă filmul – aşa cum l-a gândit el – a fost interzis şi a generat un scandal imens (unul din producători, Constantin Roateş, a făcut infarct şi a murit datorită consumului psihologic excesiv). A fost dat pe piaţă într-o versiune trunchiată, cu câteva secvenţe apăsat lozincarde şi cu o ilustraţie muzicală (Richard Oschanitzky) ce emasculează viziunea originalului. Abia după 1990 a fost difuzat (în cinemateci) în versiune integrală. Săucan a fost pus pe linie moartă, eşuând la Sahia-Film, unde a realizat câteva documentare extrem de interesante. Numai optimistul Sergiu Nicolaescu a filmat fără număr, fără număr. Anii 70, 80, 90 etc. ai lui au fost: voievozi, ilegalişti, directori de şantier, activişti de partid, ofiţeri etc. Dar, vorba Adei Milea, Nicolaescu n-a murit, istoria ne-a păcălit... 

Liviu Ciulei
Iulian Mihu
Sergiu Nicolaescu
Lucian Pintilie
Mircea Săucan

Un tezaur uitat




Zaharia Sângeorzan: „Biblia, Cartea Lumii, Cartea Cărţilor, rămîne o Mitologie cu ochii deschişi spre orizontul profeţilor. Ce va fi ea pentru secolul XXI?”
Nicolae Steinhardt: „Nu ştiu. Ştiu că o elevă particulară a mea, o fată de 18 ani, deşteaptă, fiica unor intelectuali, mi-a pus această întrebare: Biblia… Tot aud de Biblie. Ce e aia Biblie, nea Nicule?!”

Sursa: Monahul de la Rohia. N. Steinhardt răspunde la 365 de întrebări – Zaharia Sângeorzan, Ed. Humanitas, Bucureşti.






P.S. De bună seamă, contează să cauţi şi să afli călăuza potrivită – mintea îmbisericită – în desluşirea Scripturii. Nu de alta, dar e păcat să transformi Biblia (Cartea Bisericii), care este un tezaur de înţelepciune, într-un arsenal.

marți, 22 ianuarie 2013

Angel Eyes


Cadru din Himmel über Berlin / Cerul deasupra Berlinului - un film de Wim Wenders

Ceea ce mi se întâmplă, uneori, să trăiesc întocmai ca pe o epifanie îmi şopteşte că nu trebuie să mai tulbur nevăzuţii îngeri dimprejurul meu cu indiferenţa pe care – adesea în forme extreme, de dispreţ – o risipesc faţă de cei care, ca şi mine, au fost zidiţi după chipul şi asemănarea Lor. Pentru asta e nevoie să am aşteptări mult mai mici de la alţii şi mult mai mari de la mine însumi. De fapt, excesul de severitate faţă de alţii este semnul unui minus de severitate faţă mine. Acest defectuos joc matematic este, la rândul său, efectul mimării unor comportamente străine şi al neîncrederii în „omul din mine” – singurul care a putut, poate şi va putea recunoaşte „ochii îngerilor” păzitori, singurul care poate spune fără şovăială: Slavă Domnului pentru toate!

duminică, 20 ianuarie 2013

Home



Andrei Kuraev relatează pe scurt momentul convertirii unui baptist la Ortodoxie: „Odată s-a hotărât să intre într-o biserică ortodoxă să discute cu preotul. Preotul era ocupat şi i-a spus: „Ştiţi, eu acum nu am niciun pic de timp liber, trebuie să merg urgent la câteva servicii liturgice, dar dacă insistaţi mult să vorbiţi cu mine, atunci în timp ce îmi voi schimba veşmintele, probabil vom reuşi să discutăm”. Părintele intră într-o cămăruţă, începe să îşis chimbe veşmintele; în spate stă acest tânăr baptist şi îl „bombardează” cu citate evanghelice. Preotul îl asculta în tăcere, fără de niciun reproş, şi deodată, luându-şi de la gât crucea pectorală, se întoarce către acest tânăr, iute îi întinde crucea sprefaţă şi îi spune: „Sărută!” ...
Când acest fost baptist (actualmente preot ortodox) mi-a povestit această întâmplare, a adăugat: „Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, dar fără nicio ezitare am sărutat crucea întinsă de preot şi m-am simţit ca un prunc ce în sfârşit a găsit sânul ammei sale; ca pruncul ce se linişteşte şi nimic nu-i mai trebuie. Aşa am simţit şi eu, că această biserică este casa mea şi aici locuieşte adevărul pe care atât de mult l-am căutat. Nu aveam nevoie să mai merg nicăieri. L-am găsit.””

(Andrei Kuraev – Răspunsuri la întrebările tinerilor, Ed. Reîntregirea, 2007)


Mircea Platon despre PSEUDOKINEMATIKOS

Mircea Platon


Istoricul şi eseistul Mircea Platon despre volumele Pseudokinematikos: „Citesc Pseudokinematikos. Fals tratat decinema românesc a prietenului Marian Sorin Rădulescu de parcă aş mânca o cutie cu bomboane asortate de pe vremea copilăriei mele. Sunt atât de multe nuanţe şi bunătăţi în cărţile lui! Marian recuperează curajos tot ce a fost bun în cinematografia românească pre-1989 (de la filmele unor Danieliuc, Piţa, Veroiu, Tatos, până la muzica unor Adrian Enescu, Richard Oschanitzky sau la actori precum Dan Nuţu ş.a.m.d.), lucru important dacă vă mai aduceţi aminte salbatica perioadă de „revizuiri” de după 1989, când nu doar Marin Sorescu sau Marin Preda, dar până şi Eminescu abia a scăpat mâniei „sincrone” şi demitizante a unora. Marian face, în această carte, cu resursele unui simplu dar dedicat cinefil şi cu talentul unui cronicar exersat arheologie şi restaurare culturală românească. Am scris despre Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului, dar Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc – volumul întâi – nu îl citisem. Formidabile, amândouă! Mulţumesc, Marian!...Arată foarte bine şi se citesc foarte uşor (foarte bună punerea în pagină). Din  „mofturi” din astea se face adevărat cultură. Nu din mercenariate. Ce îmi place la Marian  ca şi cronicar e că tragi cumva la un anumit tip de om/actor. La c(h)aracter. Ăsta e axul. De fapt, scriind despre filme, Marian scrie despre caractere.
 
Poster de Dan Voinea pentru lansarea de la Timisoara - ianuarie 2011

Poster de Dan Voinea pentru lansarea de la Bucuresti - septembrie 2012
 

vineri, 18 ianuarie 2013

50 de ani de cinema italian la Aula BCU "Eugen Todoran" Timisoara



50 DE ANI DE CINEMA ITALIAN ÎN CAPODOPERE

Evenimentul este organizat de Biblioteca Centrală Universitară “Eugen Todoran” Timişoara în parteneriat cu Consulatul General al Italiei la Timişoara (reprezentat de Consulul General Stefano Mistretta şi Lector Universitar Gloria Granina), care a acordat dreptul de difuzare a filmelor.



Toate proiecţiile au loc în Aula BCUT. 

Prima proiecţie: marţi 26 februarie 2013 ora 18 UMBERTO D regia Vittorio De Sica 1952. 

 Umberto D (Vittorio de Sica)

Restul proiecţiilor, în următoarele seri de marţi, până în 16 aprilie, după următorul program:



5 martie 2013 ora 18 ROCCO E I SUOI FRATELLI / ROCCO ŞI FRAŢII SĂI regia Luchino Visconti 1960

 Rocco e i suoi fratelli (Luchino Visconti)

12 martie 2013ora 18 IL POSTO / SLUJBA regia Ermanno Olmi 1961


Il Posto (Ermanno Olmi)


19 martie 2013 ora 18 GIULIETTA DEGLI SPIRITI / JULIETA ŞI SPIRITELE regia Federico Fellini 1965


Giulietta degli spiriti (Federico Fellini)


26 martie 2013 ora 18 IL VANGELO SECONDO MATTEO / EVANGHELIA DUPĂ MATEI regia Pier Paolo Pasolini 1964


Il Vangelo secondo Matteo (Pier Paolo Pasolini)


2 aprilie 2013 ora18 IL DESIERTO ROSO / DEŞERTUL ROŞU regia Michelangelo Antonioni 1964

 Il Deserto Roso (Michelangelo Antonioni)

9 aprilie 2013 ora 18 AMARCORD regia Federico Fellini 1973

 Amarcord (Federico Fellini)

16 aprilie 2013 ora 18 IL SOLE ANCHE DI NOTTE / SOARE PÂNĂ ŞI NOAPTEA regia Paolo & Vittorio Taviani 1990 
 Il Sole anche di notte (Paolo & Vittorio Taviani)

Intrarea liberă

Selecţia si prezentarea filmelor: Marian Sorin Rădulescu

Biblioteca Centrală Universitară “Eugen Todoran”, Bv. Vasile Pârvan nr. 4, Timişoara

joi, 17 ianuarie 2013

Cristian Mungiu despre credinţă, Biserică şi importanţa misiunii ei


 Cristian Mungiu (regizor, scenarist, co-producător) şi Valeriu Andriuţă (actor) 
în timpul filmărilor la După dealuri (2012)


Cristian Mungiu despre După dealuri, credinţă, Biserică şi importanţa misiunii ei, într-un interviu pentru Hotnews: „Eu sunt de părere că nu e niciun lucru pe lumea asta care nu trebuie pus la îndoială. Iar filmul ăsta [După dealuri] nu pune la îndoială nici rostul, nici scopul, nici calitatea actului religios în România, ci zice o poveste. Însă filmul ne dă posibilitatea să punem în discuţie nişte lucruri generate de subiectul filmului, să ne întrebăm dacă cu adevărat suntem atât de religioşi pe cât ne pretindem. Românii au senzaţia despre ei că sunt un popor foarte religios. Undeva 80-90% din români consideră că sunt ortodocşi şi practicanţi, dar dacă ieşi astăzi pe stradă în Bucureşti şi te uiţi la cum arată lumea dimprejurul tău te întrebi în ce fel au asimilat ei valorile astea creştine pe care le clamează. Eu cred că suntem foarte la suprafaţa lucrurilor în privinţa asta şi că asta face parte din subiectele generale pe care ar trebui să le dezbatem astăzi.  
Nu sunt un credincios în sensul în care lucrul ăsta se înţelege în mod obişnuit, nu mă duc duminica la nouă la biserică, am un alt raport cu lucrurile astea. Însă consider că sunt suficient de responsabil social şi că împărtăşesc o grămadă dintre valori în comun cu cele pe care le împărtăşeşte religia şi credinţa ortodoxă în special. Dar fiecare ajunge la velorile astea pe calea lui şi cred că despre unele dintre ele dau acum ocazia Bisericii să vorbească în public. Cred că Biserica noastră e foarte tăcută. Mai cu seamă apare în public atunci când se fac nişte comparaţii cum au fost cele de anul ăsta [2012] şi apar subiecte de tipul profitul Bisericii, McDonald’s sau impozite... Cred că ar trebui să fie mult mai vocali şi în chestiunea conţinutului şi a misiunii lor. E foarte bine că ne străduim să construim foarte multe biserici în ţara asta, dar fundamental e în ce fel reuşim să transferăm, dacă tot au aşa o mare influenţă asupra oamenilor, acele valori care să-i facă pe aceşti oameni să fie mai morali şi mai păsători cu celălalt.” ... Cine are urechi de auzit, să audă. Cine are ochi de priceput, să priceapă.



Post scriptum: „Nu ştiu dacă Biserica va avea vreo poziţie anume [faţă de După dealuri] – cu atât mai puţin una oficială, bănuiesc mai degrabă că nu. Sper însă că un număr cât mai mare de practicanţi care merg duminică de duminică la biserică să fie curioşi să vadă filmul şi să-şi formeze propria lor opinie despre ce văd, după ce văd şi gândindu-se cu mintea lor – într-un fel, asta e chestiunea cea mai importantă de care vorbește filmul, nevoia de a judeca şi acţiona cu propria ta minte şi nu altfel.” (Cristian Mungiu – fragment dintr-un interviu pus la dispoziţie de distribuitorii filmului în România, Voodoo Films)
 

luni, 14 ianuarie 2013

„Durerea revine, jalea se repetă”



„...Şi-aşa mă-ntreb şi eu de ce poporul acesta care de la nimeni nu pretinde ceva, care pe nimeni nu ameninţă şi nu jigneşte, care-i nevinovat de cruzime, de pizmă, de jinduire după bunul altuia, de ţinere de minte a răului şi de îngâmfare, care nu cere decât vivre et laisser vivre [să trăiască şi să lase şi pe ceilalţi să trăiască], de ce e oare el atât de năpăstuit de o apocaliptică urgie?
Şi-mi vine în minte un răspuns tare ciudat: totul se petrece ca şi cum Dumnezeu n-ar voi să aibă de a face decât cu drepţii lui. Pe ceilalţi parcă nici nu-i ştie, îi lasă în voia lor şi a întâmplării – şi ei adeseori prosperă, căci lumea, ieşită din mâinile Creatorului, e rodnică. Cu drepţii e altceva, de ei Dumnezeu se ocupă îndeaproape: îi răsplăteşte, îi dojeneşte, îi încearcă, îi pedepseşte. E mereu cu ochii aţintiţi asupră-le. La cea mai mică abatere, loveşte; ba şi mai mult, îi foloseşte pentru a da cu ei pilde şi avertismente, îi încearcă fără pricină anume, ca pe Iov, îi trece prin foc şi ascuţişul sabiei, prin ciur şi prin dârmon, prin potop. Pentru a-i căli, a-i îmbunătăţi, a-i sfinţi. Pentru a li se dezvălui mai mult pentru a şi-i apropia. Căci oricât de paradoxală ni s-ar părea, suferinţa se arată a fi singura cale pentru a ne apropia de Dumnezeu. (...)
Rezultă de aici că socotesc poporul român un popor ales? Popor ales? Nu, în înţeles teutonic; nu, în înţeles iudaic. Dar ales pentru a fi mereu frământat ca aluatul, pentru a fi neîncetat îmbunătăţit, sfinţit. „Der Schmerz wird neu, es wiederholt die Klage...” [„Durerea revine, jalea se repetă.”] (Goethe)” 

Nicolae Steinhard, 1970 – Dumnezeu în care spui că nu crezi. Scrisori către Virgil Ierunca (1967-1983).

 Tablou de Horia Bernea

vineri, 11 ianuarie 2013

Creştini fără voie



„Un călugăr din vechime se îndrăgosteşte de fiica unui păgân. Păgânul, fanatic, îi spune că va trebuie să renunţe nu numai la monahism, ci şi la creştinătate dacă vrea să-i dea fata. Şi va trebui să semneze actul de renunţare cu propriul sânge. Monahul cedează, iscăleşte. Curând după aceea moare. Demonul se înfăşţişează în faţa Dreptului Judecător şi cere – sigur de sine – sufletul apostatului. Domnul, care ştie neştiutele chinuri sufleteşti ale apostatului, respinge cererea diavolului care, uluit, exclamă: „Dar s-a lepădat de Tine.” „S-o fi lepădat el de Mine,”, răspunde Iisus. „Eu de el însă nu.”” – o istorie din Pateric relatată de Nicolae Steinhard în Dumnezeu în care spui că nu crezi. Scrisori către Virgl Ierunca (1967-1983), p. 197. Şi, adaugă Steinhardt: „În cazul „creştinilor fără voie” şi „creştinilor care nu ştiu că sunt creştini”, verbul cuvenit este „a crede”. Ei – de bună credinţă – cred că nu cred şi nu ştiu că Celălalt le face „credit”. Ei nu ştiu ce sunt, mais Dieu – o dau pe franţuzeşte – sait reconnaître les Siens [dar Dumnezeu Şi-i recunoaşte pe ai Săi]”. 

 Hristos Pantocrator

miercuri, 9 ianuarie 2013

Nicolae Steinhardt despre Tudor Gheorghe



„Un artist autentic, fecior de ţăran de lângă Lipova, om înflăcărat, mi-a spus: „Te ştiu iubitor al fenomenului românesc, du-te la un recital al lui Tudor Gheorghe.”
Mărturisesc că am fost dezamăgit. T.Gh. recită versuri din poeţi adevăraţi: Goga, Ion Barbu, Blaga, Arghezi. Are bunăvoinţă. Se vede că iubeşte frumosul. Dare e un recitator slab. Scena, timp de aproape două ore, o umple cu greu. După melci a fost recitată fără niciun simţ al misterului, ci copilăreşte, în stilul acelei prime ediţii scoase de Ciornei pe care autorul a retras-o imediat. Şi-apoi, strigă când se acompaniază la ghitară. Şi se cam schimonoseşte inutil. Dar, mai grav, tinde să confunde folclorul românesc cu cel ţigănesc. În limba română consoanele finale sunt clare şi abrupte. T.Gh. le adaugă, ţigăneşte, un „î” moale, slav, cu un fel de „i” final. Acestea sunt două mari greşeli, contrare spiritului în care se pronunţă consoanele la noi. Îndeosebi, „î”-ul final, atât de ţigănesc, de lăutăresc ţigănesc, de mahalagesc-ţigănesc, este supărător.
Am avut impresia netă că baladele populare sau cele proprii sunt recitate de un ţigan care, colac peste pupăză, fait du charme [încercând să placă, forţând nota] – fără talent şi cu stângăcii în mişcări. Nu, nu e simplu şi sincer: ci încearcă, neîndemânatic, să recite şi să se jelească, româneşte, pe o tonalitate care s-ar potrivi mai degrabă cântecelor ţigăneşti ale lui M.R. Paraschivescu şi muzicii lui L. Profeta.”

Nicolae Steinhard – Dumnezeu în care spui că nu crezi. Scrisori către Virgl Ierunca (1967-1983)