Jurnal filozofic: Constantin Noica

titlu: Jurnal filozofic
autor: Constantin Noica
editura: Humanitas, Seria Noica, 2008
număr de pagini: 120

Volumul închide în el „două lucruri, două mituri proprii”: mitul Şcolii şi mitul Fratelui. Al unei Şcoli altfel, unde să nu se „predea”, ci să se „mijlocească” idei; al Fratelui din parabola evanghelică a fiului risipitor. Dar poate că e vorba doar de un singur mit, pentru că, arată autorul, „sunt eu însumi fratele, care caută, prin Şcoală, împăcarea cu lumea: cu fiii ce vin, cu fiii ce pleacă în lume…”

 
Sinopsis:
Jurnalul lui Constantin Noica conţine articole pe teme morale: feminitatea, „schimbarea la faţă a României” (spre o altă soartă, care însă poate să fie aceeaşi „dar cu faţa dinspre lumină”), sublimul muzicii, filozofia populară românească, singurătatea, ispita moralismului – în cadrul şcolar instituţional şi în afara lui.

Dascălii nu au întotdeauna ce să le spună învăţăceilor, sunt doar nişte „mjlocitori între ei şi ei înşişi”. Nu se ştie cine dă şi cine primeşte, la fel ca în situaţia de viaţă, neaşteptată, pe care o descrie: „un om milos care mulţumea cerşetorului pentru că-i primise dania. În fond, avea dreptate s-o facă. Fiindcă binefăcătorul există prin cel care primeşte”.
Parabola fiului risipitor exprimă, pentru Noica, esenţa vieţii morale a omului: „Ne pierdem şi ne căim; sau ne păstrăm şi ne împietrim inima. E rău să nu asculţi. Dar e la fel de rău să ştii să asculţi şi să ţii minte.” Neascultător, Fiul risipitor, mulţumeşte Domnului pentru că i-a dat „gustul voluptăţii, setea orgoliului, şi invidia, şi făţărnicia, şi ura”. Cu ele, adaugă Noica, nimeni nu e mare, dar fără ele nimeni nu e viu.
Aici, „Fratele fiului risipitor întoarce capul cu dezgust”. Fiul risipitor este devenirea, fratele său e încremenirea, împietrirea, autoîndreptăţirea, e „tipul omului care ţine lumea în loc”. Unul – prin „întoarcerea” sa, prin „învierea” sa, trăieşte eticul; celălalt, în mod anost, îl „teoretizează”. Amândoi au curiozitate, însă fiul risipitor „deschide uşa” (un „exces în plus”), în timp ce fratele său (vinovat de un „exces în minus”) „priveşte pe gaura cheii”. Cine păcătuieşte mai mult? – se întreabă, retoric, filoszoful.
E deja binecunoscută declaraţia de dragoste care i se părea filozofului cea mai frumoasă: „Simt că te pot părăsi. Te iubesc atât de mult, încât s-a împlinit ceva în mine – şi acum te pot părăsi.” O astfel de întâlnire marchează o „cunoaştere desăvârşită”. E important să înveţi să câştigi, dar – notează Noica în Jurnalul său – „o virtute mult mai mare şi, în orice caz, mult mai utilă decât tehnica de a reuşi e aceea de a şti ce să faci cu nereuşitele”.

Într-o epocă marcată de gândirea lui Cioran, a lui Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica avertizează, citându-l pe Alecu Russo, că „De mult ce ne vom lăuda, de mult ce vom huli celelalte neamuri, românii vor socoti că sunt buni şi mari din născare şi se vor cufunda iarăşi în somnul lor cel adânc”. Permanenţa „naturii”, a folclorului, a gândirii de tip colectivist îl determină să se întrebe: „De ce toate frumuseţile romăneşti trebuie să fie cu ciobani, cu natură şi cu gingăşie?”