Sintagma lui Nicolae Steinhardt (care a dat titlul unui volum de-al său), „Dumnezeu în care spui că nu crezi”, este miezul poemului The Guy in the Glass (ce poate fi tradus în româneşte prin Omul din oglindă) – un poem ca o mărturisire de credinţă. Căci suntem chemaţi a deprinde dreapta socotinţă şi cumpătarea atunci când ne trăim efemera clipă de glorie, de recunoaştere a propriei valori în ochii celorlalţi. Instrumentul ideal: oglinda. Metoda: cercetarea sinelui inflamat de succes, de lauda celor din jur, de gâdilarea egoului. De ce aşa? Pentru că, ni se spune, sinele nostru – cel reflectat în oglindă – este „judecătorul suprem”, oricât de favorabil ar fi verdictul dat de tată, mamă sau soţie. El şi nimeni altul ne însoţeşte până la capăt. El şi nimeni altul este prietenul nostru cel mai bun. Dacă i-am câştigat prietenia am trecut proba de foc a vieţii. Pe el nu-l putem păcăli, aşa cum nu ne putem fura singuri căciula. Fie îl putem privi, cu adevăratul curaj, drept în ochi, fie avem parte de amarnicul beteşug la inimă şi de zadarnice lacrimi de căinţă atunci când ne jucăm de-a uite popa, nu e popa. Tertium non datur. Eşecul acestei probe echivalează cu ratarea menirii supreme: aceea de a fi om „dintr-o bucată”.
Poemul lui Wimbrow este un crâmpei din înţelepciunea laică a omenirii ce urmăreşte cunoaşterea de sine fără să-şi pună în vreun fel problema Întrupării şi a Crucii. Din această înţelepciune va fi gustat şi tatăl lui Steinhardt (inginerul şi arhitectul evreu Oscar) atunci când i-a spus unicului său fiului ce îi mărturiseşte că s-a botezat în „dreapta credinţă”, în închisoare: „Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.” Fiul însă (care a cugetat că „semn de nobleţe este a vorbi respectuos şi tolerant despre adversari”) a fost sincer, a înţeles – ca puţini alţii – că „creştinismul e cel mai aproape de legea fundamentală a universului: lege care poate fi denumită a contradicţiei (coincidenta oppositorum), a paradoxului, a bipolarităţii simultane”: Cred, ajută necredinţei mele. Şi încă ceva: Monahul Delarohia aka Nicolae Steinhardt considera că „trebuie să fim capabili a ne privi pe noi înşine din afară, a ne aprecia şi judeca pe noi înşine aşa cum, neîntrerupt, necruţător, netulburaţi, îi urmărim şi judecăm pe cei din jurul nostru”.
***
În filmul românesc Singurătatea florilor mesajul (deprinderea fericirii – arta de a lega toate domeniile vieţii – ca supremă datorie pentru un om) se dezvăluie foarte asemenea unei spovedanii neobişnuite într-un … taxi. Această poveste oarecum lirică readuce în discuţie nevoia omului de mărturisire, chiar şi într-un regim totalitar în care toţi se suspectau între ei. Sfătosul şofer de taxi de aici îşi pofteşte clientul (un doctor cu o situaţie materială de invidiat, dar cu grave corigenţe la materia numită suflet; om obişnuit care nu este nici pregătit, nici obişnuit, să aibă zile grele) să se privească în oglindă. În oglinda propriei conştiinţe de care nu poate scăpa nimeni. Spre deosebire de versurile scrise de Wimbrow – formidabil de lucide, dar o luciditate pe muchie de cuţit – Singurătatea florilor ia în calcul şi prezenţa unui „mesager”. Oglinda este un om. Este duhovnicul, confesorul, cel care te ajută să ajungi – maieutic, foarte asemănător cu tehnica socratică – la tine. La adevăratele tale esenţe. La omenia din tine. Sau la divinitatea din tine, atunci când ajungem să descoperim „nobleţea lăuntrică, discreţia, iertarea, uitarea, degajarea dintre meschinării şi mărunţişuri, alungarea ţinerii de minte a răului, sila de răzbunare, ura, susceptibilitatea, irascibilitatea, ţâfna şi multe alte stupidităţi” (tot Steinhardt, în Dăruind vei dobândi). Singurătatea florilor ce nu sunt primite pentru că cel care le dăruieşte şi-a pierdut omenia în ochii destinatarilor. Singurătatea omului atunci când este robul unor remurile sunt definite de „exacerbarea demenţei”, de „superba strălucire a spiritului omenesc actual, pornit de unul singur – şi-n necunoştinţă de sine – spre desăvârşire” (Corneliu Cezar, Sonologia). De unul singur, pentru că „Dumnezeu a murit pe cruce” (Nietzsche) şi Renaşterea (continuând cu „Marea” revoluţie franceză, Iluminismul şi toate materialismele, comunismele şi ism-ele care au urmat) a pregătit terenul pentru înşelătoarea emancipare a omului din prezent.
***
Ultima drumeţie pe la schituri şi mănăstiri (Pătrunsa, Şinca Veche, Şinca Nouă, Sâmbăta de Sus) din acest început de toamnă a fost un dar. Un prilej de cercetare a chipului cel nevăzut din mine – dar nu de unul singur în faţa unei oglinzi mute (ori a unui monitor de PC), ci în compania nepreţuită a câtorva prieteni dragi. La vita e bella.
