Mă uitam deunăzi cu Ioan, fiul meu cel mic, la câteva episoade din Planet Earth și - ca de fiecare dată când urmăresc documentare despre viața animalelor - am fost copleșit, vreme de câteva clipe, de o tristețe abisală. Filmate de aproape, adâncurile mărilor - cu recifii ei de corali, nenumărate specii de pești prădători și nici țipenie de om - îți amintesc de ceea ce știai de mult: big fish eat small fish. Revenind pe pământ la problemele speciei zise om, lucrurile nu se modifică prea tare (homo homini lupus, deci scapă cine poate), doar că aici mai intervine și lucrarea frumuseții liturgice, restauratoare, focul încins din bucuria celor care - asemenea Mântuitorului - au iubit neprihăniți, senini, până la moarte. Pentru că poate chiar la această răscruce, se despart apele: credința că banii, ei și numai ei, împing lumea mai departe (ca în Cabaret-ul lui Bob Fosse: „Money makes the world go round”) sau credința că, „din adâncurile bunului pământ, iubirea împinge lumea mai departe” (Ioan Alexandru).
Cea dintâi Duminică din Postul Mare e rânduită de Biserică pentru prăznuirea Ortodoxiei, adică a dreptei slăviri. Într-o lume în care fiecare își impune dreptatea sa, ce loc să mai existe pentru ideea de „dreaptă slăvire”? Și totuși, ce altceva decât dreaptă socotință să fi fost, în veacul al șaptelea (adică pe vremea când, prin alte părți, civilizația arabă își aducea contribuția sa prin felul în care înțelegea sensul caligrafierii, al ornării paginilor de papirus), lucrarea monahilor irlandezi de la Kells care scriau de mână și decorau paginile Evangheliei? Sau începuturile cântului gregorian? Hrănindu-te din vistieria acestor frumuseți începi să deprinzi mulțumirea cu ceea ce ai primit și primești, înveți să dai slavă pentru toate. Chiar și pentru cei care - încă - nu știu sau nu pot să se mulțumească sau chiar sunt revoltați (pe Dumnezeu, firește) pentru ceea ce nu au. Și cărora - fie și-n gând - le poți spune și-așa: Omule, nu știi - încă - să înțelegi că ești fericit! (Cehov: „Omul este nefericit pentru că nu știe că este fericit.”)
Oricum, cred că discernământul mediului liturgic merită luat în considerare și pentru că nu alterează capacitatea omului de a se minuna în fața vieții care, ea însăși, e un miracol. Iar asta este însăși menirea poeziei ca instrument de trezire a conștiinței. În absența poeziei apare, nestăvilită, ideologia. Ideologiile, mai mult sau mai puțin subtile. Arta - din ce în ce mai puțin preocupată să sădească un ideal de viață - nu este cu nimic mai puțin politizată decât pe vremea partidului unic. Atâta doar că acum e cool să te afli în treabă, să propagi idei „progresiste” și, evident, anti-clericale, anti-ecleziale, să fii „corect politic” etc. Dar și de-aici scapă cine poate.
