Cuviosul Siluan Atonitul, se spune, ar fi împărțit oamenii în oameni care îl cunosc pe Dumnezeu și oameni care nu-l cunosc pe Dumnezeu. Tertium non datur. Pentru mulți, această împărțire e bizară, dar „părintele” Cuviosului Sofronie de la Essex și „bunicul” Părintelui Rafail Noica judeca așa: dacă ești în Harul lui Dumnezeu, nu mai ai semnele purtării tale anterioare descoperirii dumnezeiești. Adică nu mai umbli cu vicleșug, nu te mai enervezi pe nimeni, pentru că ai deprins a-ți ține mintea în iad, nădăjduind la ajutorul Celui Milostiv. Dacă ai nădejde și nu te scandalizează iadul în care te afli (ci îl consideri ca fiind îngăduit de Dumnezeu spre nebănuit folos), ești răbdător, nu iute la mânie. Și zâmbitor, ca Noriko, personajul luminos din Tokyo Story. Ovreiul Nicolae Steinhardt avea să înțeleagă această taină abia după descoperirea lui Hristos în beciurile temnițelor și lagărelor de muncă. Este însăși fericirea despre care vorbea - în drumul spre Calvar - Fiul Omului: „Acum știu, știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart … este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul. Acum știu, am aflat și eu… “
Am mai aflat și noi câte ceva, fiecare în parte, dar mereu parcă o luăm de la început. Sfințenia după care - ne place să credem - alergăm (acel iluzoriu fresh start) ne alunecă mereu printre deș’te. Ne e greu să primim o mustrare, oricât de neînsemnată. Rămânem, orice-am face, în starea de balans despre care - în Andrei Rubliov - vorbea Teofan Grecul: ne zbatem între iertarea lui Dumnezeu (pe care o căutăm și de care ajungem să fim încredințați, că altfel n-am putea trăi) și „remușcătura duhului lăuntric” de care suferea Stephen Daedalus în Ulysses. Și-atunci ne ajută privirea câte unui copil, zâmbetul și nepriceperea sa de a pune la inimă lipsa de înțelegere sau, mai pe șleau, prostia oamenilor mari. Poate că la asta se gândea Cuviosul Siluan atunci când - fără să judece pe nimeni, vorbind despre desăvârșirea minții - căuta să ne trezească și să ne facă să înțelegem că nu la minte să căutăm a fi copii, ci doar atunci când e vorba de răutate. Ori nouă ne iese ca biletele de loterie ale lui Lefter Popescu: viceversa…
 |
| Tokyo Story (un film de Yasujiro Ozu) |
