La premiera din 2012, nu am dorit
să văd la cinema Toată lumea din familia
noastră – între altele – datorită prezenței, pe afiș, a trei actori
distribuiți invariabil (credeam eu) în roluri caricaturale, chiar cabotine. Mi-am
zis: nu mă duc să-i văd pe Stela Popescu, Alexandru Arșinel și Tamara
Buciuceanu cum se scălâmbăie. De aceea am evitat să merg, cu trei ani înainte, și
la Cea mai fericită fată din lume (unde
joacă Vasile Muraru), debutul în lung-metraj al lui Radu Jude. Nu știam atunci
cât mă înșel ... Între timp (imediat după ce am văzut Aferim), am luat la rând – și de mai multe ori – fiecare film de
Jude, inclusiv scurt- și mediu-metrajele sale. Merită cu prisosință.
 |
| Mihaela Sârbu și Șerban Pavlu |
Acum pot să urmăresc cu sufletul
la gură, iar și iar, Toată lumea din
familia noastră, chiar dacă îl știu aproape pe de rost. Sigur, felul în
care – pe parcursul unei dimineți – se precipită evenimentele în această
„familie lărgită” (ea și actualul iubit, fetița ei cu fostul ei soț, mama ei,
părinții fostului soț) poate părea „exagerat”, „bolnăvicios” sau chiar străin
de „specificul românesc”. Am auzit – pe unii, pe alții – că, datorită
„violențelor domestice” arătate „explicit”, n-au putut să ducă filmul până la
capăt. Socotesc însă că efortul regizorului merită cercetat cu atenție și
răbdare. E drept, nu se întâmplă în fiecare zi și în fiecare oraș ca – „din
prea multă dragoste” – un tată furios să-i lege fedeleș pe fosta sa nevastă și pe
actualul ei partener (iar acestuia să-i tragă, în prealabil, o mamă de bătaie).
Și totul sub privirea îngrozită a fiicei sale (excelentă performanța
actoricească a fetiței, de numai 5 ani, Sofia Nicolaescu) și a fostei soacre
împăciuitoare. Dar dacă „exagerarea” nu e întâmplătoare? Dacă această furtună domestică
poartă cu ea – la fel ca scurt-metrajul lui Jude, Alexandra – semnele unor „principii de viață” (apropo și de filmul
lui Constantin Popescu jr.) fără nicio temelie? Așa cum, de altfel, încercau să
sugereze și cele mai izbutite filme realiste românești realizate în anii când
pe ecran nu aveai voie să prezinți orice, când nu aveai voie să rostești orice,
astfel că autocenzura și, uneori, refugiul în narațiunea espopică, devenea o
necesitate.
 |
| Sofia Nicolaescu și Șerban Pavlu |
Ceea ce impresionează, în
cinema-ul practicat de Radu Jude, este „locul geometric” – imparțial, deloc
„educativ” la modul explicit – pentru care optează regizorul-(co)scenarist. De
acolo – sub tot felul de variațiuni – aduce în atenție, iar și iar, aceeași
temă: cumințenia copiilor sub asaltul smintelilor din vorba și fapta „celor
mari”. Îți trebuie însă o anumită dispoziție sufletească ca să-i descoperi filmele
și să te bucuri de ele. Decupajul său ficțional din cotidian te solicită să găsești
– tu, pentru tine – răspuns la câteva întrebări existențiale: ce mai înseamnă o
familie? dar iertarea? în ce măsură afectează legea (într-un sens sau altul)
buna înțelegere dintre oameni? Și încă ceva. Devorarea domestică din acest film
nu se întâmplă în vid, actanții – Otilia (Mihaela Sârbu) și Marius (Șerban
Pavlu) – nu sunt oameni fără identitate spirituală, „fără niciun Dumnezeu”,
„liber-cugetători” la modul asumat. Otilia poartă o cruciuliță de aur la gât.
Marius, care e certat de fosta soacră („Ziceai că ești cu budhiștii, cu pacea, cu
Dalai Laca ăsta!”), îi reproșează Otiliei: „Nu m-ai trădat numai pe mine, L-ai
trădat și pe Iisus Hristos!”. Pledoaria sa – inclusiv felul în care încearcă
să-și justifice în fața fostei soacre violența („Să știi că și Dalai Lama
recunoaște că sunt situații când n-ai ce să faci, trebuie să folosești
violența. Da... Până și Iisus i-a biciuit pe zarafii din templu...”) – ar fi de
râs (Dalai Laca, adică Dalai Lama) dacă n-ar fi de plâns. Citit astfel, Toată lumea din familia noastră oferă
imaginea unei lumi în care spiritul e în adormire, unde însăși rațiunea de a fi
(de presupus reprezentată de un calendar bisericesc pe un perete de bucătărie
și de un tablou religios sentimentalist pe un perete de sufragerie în casa
părinților lui Marius, de cruciulița de la gât, de discuția dintre tată și
fiică despre moarte și judecata de apoi, de nevoia de bună înțelegere între
oameni, de scurta discuție între părinții lui Marius despre fatalism-Dumnezeu)
pare uitată.
 |
| Șerban Pavlu și Gabriel Spahiu |
Filmul lui Jude este un strălucit
tur de forță regizoral (dar și la nivel de imagine, dialoguri, interpretare
actoricească, montaj), însă – la fel ca, de exemplu, ultimele filme de Lucian
Pintilie, la fel ca primele filme de Mircea Daneliuc sau ca filmele ultimilor
ani regizate de Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Muntean sau Călin Netzer –
nu-și propune să fie „pilduitor”. Cei care caută în el „specificul românesc” și
resemnarea (sau împăcarea) de tip mioritic ar putea fi dezamăgiți. (Chiar așa: care
anume este „specificul românesc” în cinema, care sunt elementele „străine” ce
amenință să-i strice „omogenitatea”?) Spectatorii care, însă, doresc să
descopere un demers regizoral consecvent
ideii de a alătura comedia și drama până la suprapunere totală, de a gândi
fiecare cadru și replică, de a invita la reflecție, îl vor iubi.
