marți, 12 ianuarie 2016

Cumințenia copiilor sub asaltul smintelilor domestice - Toată lumea din familia noastră



La premiera din 2012, nu am dorit să văd la cinema Toată lumea din familia noastră – între altele – datorită prezenței, pe afiș, a trei actori distribuiți invariabil (credeam eu) în roluri caricaturale, chiar cabotine. Mi-am zis: nu mă duc să-i văd pe Stela Popescu, Alexandru Arșinel și Tamara Buciuceanu cum se scălâmbăie. De aceea am evitat să merg, cu trei ani înainte, și la Cea mai fericită fată din lume (unde joacă Vasile Muraru), debutul în lung-metraj al lui Radu Jude. Nu știam atunci cât mă înșel ... Între timp (imediat după ce am văzut Aferim), am luat la rând – și de mai multe ori – fiecare film de Jude, inclusiv scurt- și mediu-metrajele sale. Merită cu prisosință.
Mihaela Sârbu și Șerban Pavlu
Acum pot să urmăresc cu sufletul la gură, iar și iar, Toată lumea din familia noastră, chiar dacă îl știu aproape pe de rost. Sigur, felul în care – pe parcursul unei dimineți – se precipită evenimentele în această „familie lărgită” (ea și actualul iubit, fetița ei cu fostul ei soț, mama ei, părinții fostului soț) poate părea „exagerat”, „bolnăvicios” sau chiar străin de „specificul românesc”. Am auzit – pe unii, pe alții – că, datorită „violențelor domestice” arătate „explicit”, n-au putut să ducă filmul până la capăt. Socotesc însă că efortul regizorului merită cercetat cu atenție și răbdare. E drept, nu se întâmplă în fiecare zi și în fiecare oraș ca – „din prea multă dragoste” – un tată furios să-i lege fedeleș pe fosta sa nevastă și pe actualul ei partener (iar acestuia să-i tragă, în prealabil, o mamă de bătaie). Și totul sub privirea îngrozită a fiicei sale (excelentă performanța actoricească a fetiței, de numai 5 ani, Sofia Nicolaescu) și a fostei soacre împăciuitoare. Dar dacă „exagerarea” nu e întâmplătoare? Dacă această furtună domestică poartă cu ea – la fel ca scurt-metrajul lui Jude, Alexandra – semnele unor „principii de viață” (apropo și de filmul lui Constantin Popescu jr.) fără nicio temelie? Așa cum, de altfel, încercau să sugereze și cele mai izbutite filme realiste românești realizate în anii când pe ecran nu aveai voie să prezinți orice, când nu aveai voie să rostești orice, astfel că autocenzura și, uneori, refugiul în narațiunea espopică, devenea o necesitate.
Sofia Nicolaescu și Șerban Pavlu
Ceea ce impresionează, în cinema-ul practicat de Radu Jude, este „locul geometric” – imparțial, deloc „educativ” la modul explicit – pentru care optează regizorul-(co)scenarist. De acolo – sub tot felul de variațiuni – aduce în atenție, iar și iar, aceeași temă: cumințenia copiilor sub asaltul smintelilor din vorba și fapta „celor mari”. Îți trebuie însă o anumită dispoziție sufletească ca să-i descoperi filmele și să te bucuri de ele. Decupajul său ficțional din cotidian te solicită să găsești – tu, pentru tine – răspuns la câteva întrebări existențiale: ce mai înseamnă o familie? dar iertarea? în ce măsură afectează legea (într-un sens sau altul) buna înțelegere dintre oameni? Și încă ceva. Devorarea domestică din acest film nu se întâmplă în vid, actanții – Otilia (Mihaela Sârbu) și Marius (Șerban Pavlu) – nu sunt oameni fără identitate spirituală, „fără niciun Dumnezeu”, „liber-cugetători” la modul asumat. Otilia poartă o cruciuliță de aur la gât. Marius, care e certat de fosta soacră („Ziceai că ești cu budhiștii, cu pacea, cu Dalai Laca ăsta!”), îi reproșează Otiliei: „Nu m-ai trădat numai pe mine, L-ai trădat și pe Iisus Hristos!”. Pledoaria sa – inclusiv felul în care încearcă să-și justifice în fața fostei soacre violența („Să știi că și Dalai Lama recunoaște că sunt situații când n-ai ce să faci, trebuie să folosești violența. Da... Până și Iisus i-a biciuit pe zarafii din templu...”) – ar fi de râs (Dalai Laca, adică Dalai Lama) dacă n-ar fi de plâns. Citit astfel, Toată lumea din familia noastră oferă imaginea unei lumi în care spiritul e în adormire, unde însăși rațiunea de a fi (de presupus reprezentată de un calendar bisericesc pe un perete de bucătărie și de un tablou religios sentimentalist pe un perete de sufragerie în casa părinților lui Marius, de cruciulița de la gât, de discuția dintre tată și fiică despre moarte și judecata de apoi, de nevoia de bună înțelegere între oameni, de scurta discuție între părinții lui Marius despre fatalism-Dumnezeu) pare uitată.
Șerban Pavlu și Gabriel Spahiu
Filmul lui Jude este un strălucit tur de forță regizoral (dar și la nivel de imagine, dialoguri, interpretare actoricească, montaj), însă – la fel ca, de exemplu, ultimele filme de Lucian Pintilie, la fel ca primele filme de Mircea Daneliuc sau ca filmele ultimilor ani regizate de Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Muntean sau Călin Netzer – nu-și propune să fie „pilduitor”. Cei care caută în el „specificul românesc” și resemnarea (sau împăcarea) de tip mioritic ar putea fi dezamăgiți. (Chiar așa: care anume este „specificul românesc” în cinema, care sunt elementele „străine” ce amenință să-i strice „omogenitatea”?) Spectatorii care, însă, doresc să descopere un demers regizoral  consecvent ideii de a alătura comedia și drama până la suprapunere totală, de a gândi fiecare cadru și replică, de a invita la reflecție, îl vor iubi.

Lucian Mircu despre Pseudokinematikos 3

Le mulțumesc lui Lucian Mircu pentru cuvântul său de întâmpinare la Pseudokinematikos 3 și editorului Ionuț Trandafirescu pentru ideea de a publica volumul la Editura Filos:


Oare se poate vindeca sufletul numai cu lumină, cu mișcare?...” 
(Umbrele soarelui, regia Mircea Veroiu)

Ca întotdeauna, depinde ce lumini și ce mișcare.
E posibilă venirea în fire, trezirea omului prin cinema? Mai avem nevoie de Zonă? Putem pătrunde în ea prin cinema?
Sunt câteva pseudo-întrebări. Pentru că, în acest al treilea volum din seria Pseudokinematikos, cinema-ul este un pretext și un context (și câteodată, text), e fundalul pentru călătoria fiecăruia către sine. Pseudokinematikos 3. Între viață și filme este itinerariul unei deveniri, ale cărei borne sunt aceleași filme-far, filme-reper și aceiași autori de suflet ai autorului (chiar dacă pe lista de usual suspects mai intră și descoperiri recente, precum Radu Jude).
Mai mult ca în primele două volume, Marian ne face martori (sau spectatori în rândul 1) la „întemeierea” lui. Pentru fiecare moment important din viața sa, găsește corespondențe din lumea filmului. Un fel de Amintiri din Cinema. Memoria afectivă conduce show-ul, numai că aici avem, în loc de madlene, filme (și regizori, muzicieni, scriitori), filme-icoane și pur și simplu icoane (între care icoana mamei este cea mai emoționantă).
În secolul consumului pe repede-înainte, Pseudokinematikos 3 cere (ca și filmele de autor pomenite) atenție, răbdare și (tot ca ele) transmite multă bucurie.
Din când în cînd, cinematograful te ajută să stră-vezi. Despre aceste ocazii e vorba aici. Marian continua să caute cuvântul întrupat în lumina proiectorului. Cartea a treia a (deocamdată) trilogiei, este mai puțin Pseudo, însă e foarte mult kinematikos.
*
În acest ev post-industrial, în care cei mai mulți sunt atrași de icoanele pop din cinematografe, Marian caută filmele-icoană. Și te face părtaș la căutare cu aceeași bucurie pe care ți-o dau numai filmele mari.

Cadru din După dealuri (un film de Cristian Mungiu, 2012)