La început de drum

La începutul lui februarie 2017, Raluca a mers la TMT să vadă Sonetul 66. La un moment dat, în spectacolul regizat de Kokan Mladenović, actorii aruncă în sală niște păpuși care îi închipuie pe bebelușii acestui Pământ ce aveau să fie victimele prigoanelor, lagărelor și gulagurilor. Un astfel de bebeluș-păpușă a nimerit în brațele Ralucăi. (La plecare, toate păpușile au rămas pe scenă, evident.) A fost, poate, cel dintâi semn pe care ni l-a dat Simeon. Nouă luni mai târziu, venirea sa pe lume (și, după câteva zile, acasă) avea să fie legată tot de TMT, prin alte două spectacole: one man show-ul cu monologul lui Marmeladov și Ultima mutare. 

Sonnet 66 (Teatrul Maghiar Timișoara)

Ne-am gândit să-l numim Simeon cu gândul la fratele mai mare al mamei (care a plecat la cele veșnice la numai nouă ani). Și cu gândul la Dreptul Simeon, de praznicul căruia - prin împreună-lucrarea lui Dan, care întreit a răspuns, după rânduială, că se leapădă de Satana și că se unește cu Hristos - avea să primească cea dintâi cuminecătură. (În aceeași zi a fost pomenit și Sf. Mucenic Adrian. În chip nevăzut, Adrian Enescu a fost cu noi, iar la agapa de după i-am ascultat câteva muzici din anii 70, 80, 90.) De-acum, lui Simeon nu-i rămâne decât să se lupte pentru a deveni - paradoxal - ceea ce este. Am așteptat cu emoție întâlnirea cu toți invitații (pe unii nu-i mai văzusem de ani de zile) — la biserică și la restaurant. (Pentru fiecare din aceste două locații, noi, părinții lui Simeon, n-am avut decât o singură opțiune.) Iar ceasurile de taină au venit și au plecat fără să-mi asculte ruga înăbușită: „Clipă rămâi, ești atât de frumoasă!”

Pantokrator vs. Simeon

După săvârșirea slujbei ascultam cuvântul ieromonahului de drum bun în viață pentru Simeon și mi-am amintit de un alt cuvânt de-al său. Anume, că - amețiți de feluritele înșelări lumești - adesea uităm un lucru esențial: nu ne știm - nici după nume - străbunicii, necum să ne mai amintim (ori să aflăm ceva) de cei dinaintea lor. Și chiar despre bunici (uneori și despre părinți) știm atât de puțin. Cel mai trist e că, până la „ultima mutare” (apropo de titlul spectacolului de la TMT), acolo unde „nu este nici durere, nici întristare, nici suspin”, abia dacă ajungem să aflăm cele cu adevărat folositoare (și izbăvitoare) despre noi înșine. Despre sufletul nostru - unul și irepetabil - pe care ni l-am vătămat de atâtea ori.

Theodor cântă la nai la „Musiu”

Simeon e însă la început de drum, în această lume sfârtecată de orgolii, de ideologii și, nu de puține ori, de patetică autocompătimire. O lume condusă de șmecheri și de canalii, despre care Nicolae Steinhardt (evreul botezat ortodox - în închisoare - la 47 de ani și, după multe peripeții și refuzuri, primit în monahism la 68 de ani) spunea că e sluțită de fățărnicie nemiloasă, de prostie biruitoare și răutate funcționărească. Simeon e chemat, ca fiecare dintre noi, să fie străin și călător în această lume. Dar (o spune tot Steinhardt) nu turist. De aceea ne-am dori să-l creștem în așa fel încât să ia în serios „toate cele ale lumii unde ni se hotărăște mântuirea ori osânda, toate problemele ei, chemarea noastră de a spiritualiza cosmosul”. Așa cum simțim și pentru Theodor și Ioan, am vrea  să descopere (sau să i se descopere) comunicarea, dialogul, vorbirea absolut liberă. Nu de alta, dar neputința de a comunica duce negreșit la însingurare, inhibiții, boli psihice (datorate refulării), plictiseală. La nervozitate, încrâncenare, abrutizare. Și ne-am mai dori ca - fără să ajungă un flecar, în această lume a monologurilor paralele absurde - vorbirea să-i fie mereu o bucurie, nu o corvoadă. 

Simeon printre părinți și naș