Deunăzi un Prieten îmi comunica, telefonic, rezultatele unui recensământ al populaţiei din România. Cifrele acelui sondaj indicau un număr de nici doi copii pe familie de români – jumătate faţă de vrednicia etniei conlocuitoare, a cărei denumire este încă incertă (ţigani? romi? rromi?). Îţi dai seama cum va arăta România de mâine? (Sau de poimâine, se poate adăuga.) Brusc, mă gândesc la o schiţă a acestei Românii, aşa cum – sarcastic, grotesc – a desenat-o Mircea Daneliuc în epilogul de la Patul conjugal. Ca să nu-l pomenesc pe însuşi profetul acestui „coşmar iubit” numit România: Lucian Pintilie. Dar mă gândesc şi la „testamentul” pe care Monahul nu oboseşte să-l invoce, atunci când vorbeşte despre avva care l-a „născut” din nou: „Nu vă alarmaţi, nu vă arătaţi neputinţele, nu contraziceţi, nu blamaţi răul”. Chestiune de perspectivă. Sigur, Ţiganiada (capodopera lui Budai-Deleanu) este una, iar vremea ţiganilor – ca experienţă, nemijlocită, de fiecare zi – e cu totul altceva. Ceea ceÎ însă, nu se regăseşte nici în sondajele rău prevestitoare şi nici în mizerabilismul cinematografului românesc de după 1990 (Pintilie – Balanţa, Prea târziu, Niki & Flo, După-amiaza unui torţionar, Terminus paradis; Daneliuc – Patul conjugal, Această lehamite, Senatorul melcilor etc., Gulea – Vulpe-vânător, Stare de fapt, Week-end cu mama, Piţa – Hotel de lux, Pepe şi Fifi, Omul zilei, Second Hand, Mărgineanu – Priveşte înainte cu mânie, Schimb valutar) este bucuria Mărturisirii în cele mai cumplite condiţii. Steinhardt: „…trebuie să te poţi mărturisi creştin oriunde: în tren, în subsol, printre dobitoci, într-un spaţiu locativ comun, pe cruce, într-o cameră de trecere, la coadă”. Altfel spus: aici şi acum (hic et hunc), unde ne este dat să ne aflăm, iar nu în altă parte sau în alt timp. Acum sau niciodată. Acesta este şi tâlcul desenului găsit deunăzi pe facebook: un cadran de ceas pe care, în loc de cifrele corespunzătoare fiecărei ore, scria un cuvânt: NOW. De fapt, acest acum corespunde fiecărei secunde…
***
Bunicii mei s-au născut, acum aproape o sută de ani, într-un Imperiu. Părinţii lor nu întrevedeau cel dintâi uragan care avea să schimbe radical faţa lumii. Părinţii mei nu ştiau nici ei că, în 1939 (când a fost declanşat cel de-al doilea „uragan”), „timpul nu mai avea răbdare”. Nici eu, la rându-mi, n-am fost profet şi n-am prevăzut rapiditatea cu care, încă din ultimul deceniu al secolului XX, lumea avea să devină tot mai înnebunitoare. Dar copiii noştri? Vor privi oare înapoi, spre primul sfert de secol XXI, ca spre o „epocă de aur” în comparaţie cu degenerările care vor continua? Oricum, de noi, părinţii lor, depinde să le sădim în suflet nevoia de a trăi frumos, de a gândi frumos, de a-şi cultiva un ideal. De a deveni şi de a rămâne oameni liberi, credincioşi acelui ideal. În cele mai inconfortabile condiţii, dacă nu se poate altfel. Iar condiţiile, în acest început de mileniu III, nu sunt dintre cele mai confortabile, dacă e să-l credem pe Steinhardt. De ce? Pentru că satele sunt în curs de dispariţie (dacă nu au dispărut cu totul): „Pieirea satelor va fi o catastrofa egală cu Glaciaţiunea Quaternară şi va depăşi cu mult cutremurele cele mai rele. Veţi vedea: urgie mai năprasnică nu ne-a lovit nicicând. Hunii, gepizii, tătarii, turcii, până şi Carol II au fost tot atâtea flori la ureche. E o sinucidere. Prin asfixiere, prin uscăciune, prin sterilizare, prin sluţire, prin emasculare. Ce n-au izbutit, de-a lungul veacurilor, să facă liftele străine românilor, îşi vor fi făcut ei înşişi prin stârpirea satelor.” Iar oraşele, în portretul-robot al anului 2000 desenat de Steinhardt, arată astfel: „Groaznic. Ca triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fanatismului fundamentalist. Ţările occidentale devenite ori pe cale de a deveni vasalele statelor din Orientul Apropiat. O anarhie feudală bazată pe violenţă, brutalitate, neruşinare şi înrobirea popoarelor civilizate bolnave de angelism şi laşitate. Un coşmar de pe acum în curs de înfăptuire. Asta cât priveşte statele. Cât priveşte indivizii, ei se vor împărţi în două clase; a purtătorilor de revolver şi a nepurtătorilor. Primii vor fi oameni liberi (în sens feudal), ceilalţi vor deveni iobagi. Curajul şi arma vor fi criteriile: resemnaţii, fricoşii, sedentarii vor constitui noua clasă servilă. Vor fi şi asociaţii de oameni liberi (bande, gang-uri) care vor juca rolul noii nobilimi, noilor stăpâni.” Şi totuşi, Monahul Delarohia ne îndeamnă să căutăm dreapta socotinţă, să rezistăm „sinuciderii, asfixierii, uscăciunii, sterilizării”…Cum? Prin trezvie. Carpe diem.
