Într-un articol cuprins în volumul Între viaţă şi cărţi, Nicolae Steinhardt făcea distincţia între „imposibilul imposibil” (ca un om de cincizeci de kilograme să ridice o greutate de o sută de kilograme) şi „imposibilul posibil” (actele de eroism, de sfinţenie, de jertfă). Monahul Delarohia se ocupa acolo de „muzica mai mult sau mai puţin uşoară” şi atrăgea atenţia că se impune diferenţierea muzicii cu adevărat uşoare de aceea care nu-i câtuşi de puţin „uşoară”, tributară „sentimentalismului brut”. Ca argument, comentatorul-monah arată că ea „sesizează – şi nu fără acuitate şi cu energie mărită fiindcă o face la modul direct, netrecut prin vămile atenuante ale consideraţiilor intelectuale – aleanul provocat de trecerea timpului”. Totodată „a devenit o uriaşă forţă a prelucrării mediului (uman) înconjurător, o parte integrantă a ecologiei morale, psihice, emotive”.
Într-una din ediţiile emisiunii Greii muzicii uşoare româneşti, pe care o realizează la Radio România Cultural, Daniela Caraman propune profilul componistic al unui „muzician în evantai”: Adrian Enescu. Unul din pionierii muzicii electronice în România, Enescu a studiat muzica clasică (pianul) dar a fost mereu interesat şi de cultura pop-jazz-rock, de sonorităţi fusion, world music, ambientale. A scris multă muzică de film şi scenă (partituri camerale sau simfonice, jazz-rock sau de muzică experimentală) cu credinţa că într-un film sau un spectacol de teatru muzica poate şi trebuie să aducă „o nouă dimensiune”, să fie nu un element ilustrativ, de umplutură, ci un „personaj dramatic” cu drepturi egale în construcţia operei. Emisiunea Danielei Caraman a punctat câteva din hit-urile compuse de Adrian Enescu la sfârşitul anilor 80 (pe versurile lui Lucian Avramescu): Bună seara iubite, Zăpada palmei tale, Doi navigatori, Ochi căprui – miniaturi muzicale pline de ritmuri insolite, cu un sound ce a devenit repede un adevărat brand, melodii ce emană forţă sau delicateţe.
Călătoria în timp (aproape un sfert de veac) îl poartă pe ascultător într-un „timp în care oamenii se adăpau parcă, spiritual, prin cuvinte, dintr-o trebuinţă zidita în ei de o putere mai presus de ei” (Dumitru Stăniloaie). Cuvintele alese de Adrian Enescu pentru muzicile sale „uşoare” invită la comuniune, provoacă un „feedback în emoţie care smereşte”. Nu sunt nici pe departe palavre, siropuri sau – cum le spun americanii – soaps.
Încă o mostră de „imposibil posibil”: într-un timp în care cuvintele se interpretau, se vânau pentru a fi anchetate, răstălmăcite, încătuşate, au existat – chiar şi în zona pop – practicieni care – dincolo de măiestria cu care compuneau, orchestrau sau îşi interpretau muzica la sofisticate instrumente – nutreau un respect adânc pentru cuvânt, pentru tainicele sale rădăcini şi puteri. Aşa au fost Richard Oschanitzsky, Dan Andrei Aldea, Radu Goldiş, Anton Şuteu, Florin Bogardo sau Doru Căplescu. Locul lui Adrian Enescu este alături de ei.
