Impresii din copilărie

Înainte de a împlini zece ani am aflat, de la bunica mea, despre „chipul lui Dumnezeu întipărit pe bobul de grâu”. Şi-mi amintesc cum zadarnic I-am căutat icoana pe boabele de grâu. Negăsind-o, am trăit prima decepţie de proporţii, întrecută doar de mesajul desprins dintr-un cântec de muzică uşoară (pe versuri de Radu Stanca) difuzat deseori în acei ani, care-mi lumina – aievea – chipul părinţilor mei, aşa cum încercam să-mi imaginez că va fi ... peste o mie de ani:

Ne-ar trebui
O mie de ani să recladim
Ce-am sfărâmat aseară
Cu despărţirea noastră.
Şi nici atunci nu-i sigur
C-am mai putea să fim
Eu creanga ta de aur
Tu frunza mea albastră...

Copilăria, acest vis sublim al omului, nu moare. Nu are mormânt şi nu se ştie nicio dată precisă care să-i înregistreze decesul. În copliărie, ca-ntr-un paradis pierdut, începe destrămarea omului. Atunci – ca-ntr-un eshatologic poem de Romulus Vulpescu, dedicat „lucrurilor de pe urmă” – începem să conştientizăm că

Vine o vârstă, vine o veste, vine o vreme

Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă

Cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora...

...Vine ziua să coboare discul meu solar,

Vine ziua să fiu boare, cer şi aer clar...

...Vine ora care doare, scrisă în calendar,

Vine ora ca odoare să vă las în dar.

Vine vremea la izvoare să ne întoarcem iar,

Vine vremea să dau floare, poate fructe chiar.

Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă

Cheamă, pleacă, vine, este !

***

Am urmărit, recent, un talk show de Eugenia Vodă, în care era invitată Luminiţa Dobrescu. Renumita cântăreaţă (deţinătoare a unui „Cerb de Aur”, la începutul anilor 70) povestea despre egoismul care a îndepărtat-o de familie pe când avea doar 23 de ani, care i-a poruncit să nu facă copii etc. Simpatica solistă şi-a părăsit soţul, părinţii, şi viaţa trăită ca-ntr-un acvariu mult prea neîncăpător, pentru „oceanul de libertate” din Apus, unde „numai cerul este limita”. Acum, cu „mintea cea de pe urmă”, spune că nu şi-ar mai abandona părinţii. Faptul că se consideră o învingătoare (un „om realizat” în „acel Apus” unde „nimeni nu i-a impus să gândească, să vorbească, să cânte ş.a.m.d. într-un fel anume) n-o împiedică să verse câteva lacrimi, discret, când îşi aminteşte de cei care i-au dat viaţă şi un nume...

Amintirea senină a părinţilor noştri este, tind să cred, cel mai minunat dar pe care ni-l pot oferi. Faptul că ne gândim la ei cu bucurie, atunci când ajungem în „actul al treilea” al vieţii (aşa cum s-a gândit şi mama la străbunii ei în ajunul zilei în care a fost operată, următor căreia a mai trăit – în comă fiind – doar nouă zile), e supremul omagiu pe care putem să li-l aducem. E semnul întoarcerii noastre la copilăria pe care, abia acum înţelegem, nu am părăsit-o niciodată. Dincolo de metehne, de poticneli, de inerentele lor sminteli, dacă părinţii au reuşit să insufle copiilor săi setea de viaţă, iubirea binelui, frumosului şi a adevărului, se cheamă că şi-au împlinit menirea. Suntem împreună cu ai noştri până la capăt şi chiar dincolo de capăt, pentru că „sfârşitul nu-i aici”. Ca-n nunta de la finalul din Underground al lui Kusturica, unde – într-o secvenţă surreal ce se poate petrece la fel de bine acum sau ... peste o mie de ani – tatăl şi mama sunt încă împreună, unde toată familia este împreună, iar „intruşii” sunt întâmpinaţi doar cu nişte încruntări de sprâncene, nevinovate în fond. Paradisul, dincolo de oglindă, s-a restaurat o dată cu vama, cu vocea care vine, cheamă, pleacă, vine, este.