Bogatul nemilostiv (fără nume) şi săracul Lazăr. Viaţa în roz a primului – fără
nicio grijă, în strălucire. Starea lui călduţă, cum ar veni, adică exact aşa
cum nu ar trebui să fim (O, de-ar fi fost măcar rece!...). Viaţa de mizerie a
celui de-al doilea, care tânjea să ajungă măcar la firmiturile de la masa
bogatului. Nu ştim dacă a ajuns sau nu, dar aflăm că până şi câinii îi lingeau
rănile. Fiecăruia îi vine rândul să-şi isprăvească şederea pe pământ. Apoi,
Lazăr se mută acolo unde nu este „nici durere, nici suspin”, iar bogatul
nemilostiv ajunge – vorba lui Toma Caragiu din sceneta Mefisto – la echipa adversă. Pentru că, acolo unde se află, încălzirea
centrală e dată la maxim (ca-n visul de groază al futurologului din romanul lui
Cinghiz Aitmatov, Stigmatul Cassandrei,
care fusese mistuit de căldura provenită de la doi sori în loc de unul),
bogatul se adresează lui Avraam, pe care-l roagă să-l trimită la el pe Lazăr cu
un strop de apă ca să se răcorească. Este refuzat pe motiv că de-acum, între
cele două lumi nu mai e nicio punte. Sărmanul bogat nu se lasă. Ar vrea ca
dreptul Avraam să trimită măcar un mesager la fraţii săi de pe pământ, cinci la
număr, ca să le vestească despre chinurile cumplite pe care le îndură el în
cazanul cu pucioasă, doar-doar s-or căi şi n-or ajunge în acelaşi loc ca şi el. Nici asta nu se aprobă. „Îi au pe Moise şi pe profeţi.
Dacă nu îi cred pe ei, nu vor crede nici celui înviat din morţi.” Pământul,
care vasăzică, este – ca şi la Tarkovski, în al său Solyaris – împărăţia Frumosului. Aici, pe pământ, trebuie căutaţi
mesagerii înţelepciunii, nu în ceruri. În inscripţiile profeţilor, în ceea ce a
fost. În ceea ce deja s-a întrupat şi s-a săvârşit. Nu în „reîncarnări”, nu în
„învieri”. Dar omul, ca şi mulţi dintre spectatorii Călăuzei aceluiaşi Tarkovski, caută viţei de aur, nu dreapta
credinţă. Nu dreapta slăvire în Duh şi Adevăr, ci „puteri magice” şi
„telekinezie”. Nu firescul, ci paranormalul. Avraam însă, în parabola oferită
de Mântuitorul, ne invită să redescoperim, să cercetăm şi să făptuim firescul. Să
ne venim în fire, iar nu să aşteptăm „semne” şi „miracole”.
