Cred că, la fel ca personajul doctorului însingurat din filmul lui Mihai Constantinescu, Singurătatea florilor, nicicând nu suntem îndeajuns de pregătiți pentru a primi gândul că - de la un punct încolo - suntem obligați să ne păzim de moarte ca să ne rămână cât mai mulți ani și să începem o altă viață. Minunea cea mare: n-am murit încă, suntem încă în viață, încă putem schimba macazul. (Ca tânărul ucigător de oameni, îmbătat de ademenitoarele „idealuri bolșevice”, din filmul lui Nikolai Dreyden, Lăcașul îngerului.) Desigur, nu macazul unei societăți întregi, pentru că indiferența și complacerea e prea mare. Putem însă încerca să înțelegem cu o idee mai mult. Să înțelegem, mai ales, pe ce lume trăim, pentru a nu ne mai risipi în zadarnice schimburi de vorbe. Să începem să vorbim pe limba interlocutorului nostru. Să preschimbăm „vorbele ce sunt” (Ioan Alexandru) în graiuri. Sau măcar să tăcem. Să ne adunăm din împrăștiere. Acolo, în această adunare (venire în fire, îndreptare, cercetare, metanoie) stă însăși taina fericirii noastre. Să trăim și să fim fericiți, că fericirea este prima îndatorire a omului! - spune soferul de taxi sfătos din același film de Mihai Constantinescu. Dar nu în sensul - egoist, individualist - în care, zadarnic, se aștepta să fie fericit regizorul Guido în 8 1/2 de Fellini. Tarkovski a spus-o cât se poate de limpede: Nu ne-am născut să fim fericiți! Iar Steinhardt, în volumul Nicolae Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, a enumerat câteva din lucrurile care-l făceau fericit:
a) Cîte o vorbă bună spusă mie spontan.
b) Ne-boala.
c) Amintirea clipelor fericite de altădată (Anti-Dante).
d) De la Cioran citire: răbdarea cu demnitate a singurătăţii şi părăsirii de către ceilalţi.
e) Rarele clipe de credinţă totală, fierbinte. |
| Lăcașul îngerului |
