Popa Duhu - pe care îl pomenește Ioniță în Aferim! (Radu Jude, 2015) - este, în povestirea lui Ion Creangă, „mare de inimă, iar de gură și mai mare”. Mai aflăm că „nu-și astâmpăra gura cătră mai-marii săi măcar să-l fi picat cu lumânarea” și „purici mulți nu făcea el într-un loc”. Era „duh neastâmpărat și neîmpăcat chiar cu sine însuși” și avea un „duh cutezător” în predicile sale, „înțepa ca viespea”, căutând neobosit să-i curețe pe oameni de „lepra ignoranței și a trândăviei”. Mustră noile purtări ale oamenilor și acuză dispariția florii numite „rușinea fetelor”, cândva „foarte răspândită în țară la noi”. Este aspru cu cei slugarnici, mândri și luxoși. Este necruțător cu episcopii pe care îi aseamănă cu „urâciunea pustiirii” ce stă la locul unde nu se cade să stea. Își leagă la piept o cruce mare de lemn, cu sfoară groasă de cânepă, și spune: „Iartă-mă, Doamne, că te-am spânzurat cu ață, neavând lanț de aur, nici de argint, cu care te spânzură mai marii mei, arhiereii...” - vorbe pe care le auzim rostite de celălalt popă din filmul lui Radu Jude, care vede pricini de scandal în purtările celorlalte neamuri, în timp ce pe românii „binecredincioși” îi absolvă de toate. Popa Duhu mai este îngrozit de cărțile spiritiste și se teme că, „încăpând în mâna unor șarlatani ignoranți”, se va spune despre ele că „fac minuni, ca sfinții”. Chiar așa s-a întâmplat. Le-a vândut „directorașului unei școale primare” și „de-atunci începutul spiritiștilor în Iași”. Din clipa aceea „Grigore Nazianzul, Efrem Sirul, Solomon Înțeleptul și alți răposați de veacuri nu se mai pot liniști în morminte; întrebare peste întrebare li se face. Ș-apoi, ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șapte ani”.
 |
| O umbră de nor (Radu Jude, 2013) |
Mă gândesc la iritarea și comentariile malițioase ale multor „liber cugetători” și amatori de „spiritisme” contemporane la vizita anuală a preotului pentru sfințirea caselor, la început de an. Mă gândesc că, întâi de toate, pentru aceștia nu vine niciun preot, ci ... popa. Ori, dacă preotul nu e preot ci popă (evident, popa-prostu'), atunci la ce bun să-i deschidă ușa? Refuzul lor e îndreptățit. Undeva, în subconștient, ceea ce acuză ei este tocmai mecanicizarea relației dintre preot și obște (enoriași). Amorțirea conștiinței ecleziale e o poveste veche, pe care comunismul - în țările Europei de Est - n-a făcut decât s-o desăvârșească. Ea a început cu mult înainte. De aceea pretinșii atei - asemenea personajului din O umbră de nor (2013), filmul lui Radu Jude, care, atunci când un preot vrea să înceapă rugăciunea pentru mai grabnica ieșire a sufletului dintr-o muribundă, spune: „Eu nu particip la așa ceva!” - au mai mult adevăr în atitudinea lor respingătoare, decât mulți „binecredincioși” de ocazie, interesați să afle dacă „există minuni”, că au auzit ei de un preot din Kiev care a înviat doi morți ș.a.m.d. Evlavioase de ocazie sunt și personajele din Sieranevada (2016), filmul lui Cristi Puiu, care - formal, deprinzând repede genoflexiunea crucilor și a replicilor doloriste - participă la „așa ceva”, adică la rugăciunea rostită de preot și diaconi la parastasul de 40 de zile. Inclusiv tanti Evelina, „baba comunistă”, care ar vrea închise toate bisericile, laolaltă cu preoții „care-și bat joc de oameni pentru o lumînare și o coajă de pâine uscată”. Lari (care așteaptă „să termine popa spectacolul”) îi spune lui Cami: „Ce credincioasă ai devenit!”, când ea se alătură mulțimii ce cântă „Veșnică pomenire!” și „Hristos a înviat!”. Mesajul contestatarilor e cât se poate de clar: dacă oricum nu ai o relație personală cu un preot (iar nu cu cineva căruia i te adresezi, la mișto, cu apelativul „popă”), dacă tot nu participi la slujbele Bisericii, dacă faci alergie la „așa ceva”, e infinit mai cinstit să spui celui care-ți sună la ușă cu busuiocul: Pas! Mimarea pioșeniei, executarea de mântuială a ritualului (asemenea Alinei din După dealuri, interesată de „icoana făcătoare de minuni” ca de un fel de „oglindă, oglinjoară”, ca să i-o întoarcă pe amica ei de care o apropie o „legătură bolnăvicioasă”) nu poate să ne vindece - așa cum încerca Popa Duhu - de „lepra ignoranței și a trândăviei”.
 |
| Sieranevada (2016, Cristi Puiu) |
Și Cristi Puiu (Sieranevada) și Radu Jude (O umbră de nor, Aferim!) și Cristian Mungiu (După dealuri) - din dorința de a reflecta o anume mentalitate, iar nu de a cârcoti sau de a contesta învățătura Bisericii - au surprins reflexele religiozității și lungul drum pe care căutătorul de adevăr îl are de făcut de la o pioșenie vecină cu superstiția și idolatria până la descoperirea și cultivarea unei conștiințe ecleziale.
 |
| După dealuri (2012, Cristian Mungiu) |
