miercuri, 19 iulie 2017

Trecut-au anii

În ziua reuniunii de clasă (la 30 de ani de la terminarea liceului), pe drum spre C.D. Loga, liceul timișorean (cu o recunoscută tradiție dobândită în perioada interbelică) pe care l-am absolvit în 1987. Ascult, în mașină, un CD cu muzică de film. E o dimineață însorită și senină. Pentru mulți, Invisible Movies (compact discul apărut la A&A records) nu înseamnă decât niște muzici de film „din anii ăia” și, unele, chiar mai recente, când cinema-ul românesc a dovedit că se poate descurca foarte bine (cu asupra de măsură) și fără personajul-muzică. Pentru mine, o parte din sunetele acestui CD, compuse și masterizate de Adrian Enescu, reprezintă cea dintâi chemare la dialog cu infinitul, al cărei ecou îl aud și azi. Mă îndrept spre liceul adolescenței mele și reascult un fragment din muzica filmului Concurs (regizat de Dan Pița în 1982), pe care - cu o emoție copleșitoare - aveam să-l văd întâia oară la televiziunea iugoslavă, în clasa a X-a de liceu. Se aude, în universul sonor adrianenescian din Concurs, și un dangăt de clopot. Câteva minute mai târziu, înainte de a-mi revedea foștii colegi, intru în capela construită în curtea liceului, cam pe unde ne jucam ping-pong - din clasa a V-a până în clasa a XII-a. De la Adrian Enescu (și combinațiile sale electro-acustice ori numai electronice) la cântul psaltic, așa cum acesta mă întâmpină când pășesc în micul lăcaș de cult, cochet și răcoros, al fostei mele școli. Un traseu sinuos ce conține in nuce întreaga mea odisee despre care aș putea da seamă în cele 30 de secunde câte ne vor reveni, probabil, fiecăruia în parte pentru a povesti ce am trăit și dobândit din clipa în care am absolvit liceul. Și-ntr-adevăr, aici - în cele petrecute în taina capelei la fiecare liturghie - se află „tezaurul” pe care aveam să-l aflu când am început să mă lămuresc. În anii de liceu, dascălul de fizică ne-a vorbit, cândva, despre „comoara de mare preț” situată, spunea el, undeva între Antichitate și Renaștere. Țin minte că l-am căutat într-o pauză și, cu glasul tremurând, l-am întrebat ce a vrut să spună. Mi-a răspuns cu o recomandare: două volume ce tocmai apăruseră în colecția „Biblioteca pentru toți”, cu titlul Între Antichitate și Renaștere. Gândirea Evului Mediu. Peste nu multă vreme aveam să le găsesc de cumpărat la un anticariat. Dar aveau să mai treacă niște ani în care s-au așezat și s-au limpezit în mine imaginile tarkovskiene, ecourile din Dostoievski, în care aveam să încep să înțeleg că icoana nu e un produs de artizanat (eventual rentabil, ca orice bizarerie din alte veacuri), ci însăși gândirea Bisericii în anumite forme și culori. Ani în care aveam să-l descopăr pe Steinhardt și să înțeleg că între ispita lecturii (a culturii) și strădania de a-ți îmbiserici mintea (chiar evreu fiind) nu e neapărat o contradicție în termeni. Ani în care aveam nu atât să descopăr, ci să fiu descoperit de câțiva oameni a căror amprentă a fost crucială. Lista acestor oameni e, din fericire mult mai lungă decât aș putea s-o cuprind acum. Știu că pe fiecare s-ar cuveni să-l strig pe nume. Și, poate, câștigul cel mai mare al acestei reuniuni (dincolo de amintirile și emoțiile pe care le-a reactivat) este prilejul pe care ni l-a oferit, fiecăruia dintre noi, de a înțelege că suntem legați de verigi nebănuite, că datorăm și viață și bucurie și generozitate unui număr de oameni infinit mai mare decât am crede.

Sieranevada pe marele ecran, la Timișoara

Greu era să recomanzi un film fără scălâmbăieli, fără travestiuri cu Arșinel, fără giumbușlucuri cu Puiu Călinescu, Jean Constantin, Nicu Constantin, Bibanul & co., fără Mărgelați care scuipă semințe de floarea soarleui, fără - evident - Comisari pe post de Supermani și fără alte ingrediente pe care - în  vremea partidului unic și a ideologiei hrănite din „cea mai bună lume posibilă” - cinema-ul românesc de public musai le folosea. Ocupațiunea mintală a omului consumator de filme, dacă nu era la sus-pomenitele „rețete de succes autohton”, era la alte alea din lumea mare. Care se mai găseau, dacă se mai găseau, în sala de cinema, sau pe video sau la posturile TV iugoslave și maghiare. Epoca de aur a internetului încă nu apăruse.
Cu atât mai greu e să recomanzi un film românesc acum, în babilonia generalizată în care gustul (=moftul) e suveran și, oricum, omul consumator de filme nu prea se mai deplasează la cinema. Iată, de pildă, un film ca Sieranevada, pe care timișorenii vor putea să-l (re)vadă moca în cadrul Festivalului de Film Central European (3 - 9 septembrie 2017). Sigur, ambalajul poate să placă sau să nu placă, în funcție de alergia spectatorului la Puiu, la ceea ce înseamnă un film (românesc) de autor, la lipsa „acțiunii” (și a „fazelor tari”, a efectelor speciale ș.a.m.d.), la limbajul care, nu-i așa, nu mai e demult elevat. Limbajul, adică vorbele personajelor, pentru că limbajul cinematografic e mult prea elevat pentru puterea de concentrare a privitorului deprins cu imaginile de-a valma pe care le oferă televiziunile și cinema-ul „de consum”.
Dincolo de păreri și gusturi, filmul lui Cristi Puiu - la fel ca altădată După dealuri sau O umbră de nor - surprinde (nota bene: cu umor și cu o uimitoare îngăduință față de slăbiciunile personajelor sale) automatismele religiozității și amorțirea (sau chiar atrofierea) organului care percepe credința (așa cum este în esența ei: tainică, paradoxală, întru ființă). Din pricina aceastei amorțiri-atrofieri nimeni din cei care participă la slujba de pomenire a tatălui nu pricepe nimic. Puiu pune în gura unui singur personaj (tanti Evelina, baba comunistă care ar vrea ca toți preoții să fie trimiși la închisoare, iar bisericile să fie închise) această mărturie: „N-am înțeles nimic!”, dar nimeni din cei prezenți la parastas nu s-a folosit de împreuna rugăciune. Sieranevada e, din acest punct de vedere, un film despre imposibilitatea de a fi, cu adevărat, împreună, despre iluzia comunității (familiei) și realitatea unei lumi făcute țăndări. Și totuși, la masa dată de „pomana mortului” e loc pentru toți. Acolo este fiecare așteptat să se bucure, să creadă, să pună un nou început vieții sale.
Departe de a fi un film în care „nu se întâmplă nimic” (întotdeauna conflictul adevărat nu se duce pe ecran, ci între spectator și ceea ce ecranul-oglindă îi oferă spre meditație), Sieranevada rămâne o „comedie umană” despre  refuzul ospățului dătător de viață.
Sieranevada (un film de Cristi Puiu, 2016)

duminică, 16 iulie 2017

Weekend cu flash-back

Vineri, 14 iulie 2017 
La urma urmei, n-au trecut decât 30 de ani. Un fleac. M-am tot gândit cum o să fie. Ajung la C.D. Loga mai devreme c-un ceas, la ora 10 a.m. Intru în școală și vizitez niște săli de clasă. Par proaspăt renovate, cu pereții albi, fără nicio icoană. Un sfert de veac a durat moda cu atârnarea de icoane pe pereții unde altădată îi puteai vedea doar pe Marx, Engels, Lenin, Gheorghiu-Dej sau Ceaușescu. Nici n-avea cum să reziste, câtă vreme ea, icoana, are încă un statut incert în viața celor pentru care - dintr-un ordin primit „de sus” - fusese agățată. De mântuială, iar nu spre mântuire.
Mă întâlnesc cu un prim fost coleg dintr-o clasă paralelă. Venise din Germania, unde stă de peste 25 de ani. Abia mai vorbește românește. E neamț, a plecat cu părinții, aici nu mai are pe nimeni. Iar dacă nu vorbești o limbă atâta amar de vreme, o uiți. Așa cum o vor uita (sau n-o vor învăța defel) și copiii unora din cei are au plecat în lumea mare în căutarea unei cetăți mai primitoare. Nu-i bai. Măcar de-am vorbi-o noi, cei care-am rămas acasă. Dar o sluțim/banalizăm și noi la greu - pe stradă, în școală, în familie, la televizor. Cobor spre sala de sport. De zeci de ani, așa cum purtau și în anul când am terminat liceul, treptele de ciment - pe alocuri vădit adâncite - poartă urmele pașilor atâtor generații. O iau la dreapta și ies în curte. Capela e deschisă, parcă așteaptă să fie vizitată. A fost concepută pentru slujbe ortodoxe, deși - dacă s-ar face un sondaj de opinie - nu puțini ar fi dintre cei care fie și-ar dori să nu fi fost construită deloc, fie n-ar avea nimic de zis dacă acolo s-ar face slujbe „ecumenice”, inter-religioase. Îmi spun că trebuie să tac atunci când vine vorba de comentarii pe marginea religiei, comportamentului unor preoți, traseismului inter-confesional și inter-religios etc. Intru în capela liceului. Nu mai fusesem acolo niciodată. Pe pereți atârnă niște icoane înrămate în rame groase de lemn. Dar icoane, nu tablouri religioase. De la un difuzor se aude o cântare psaltică. Mă întorc la intrare, lângă masa portarului. O zăresc pe Gabriela și o chem să-i arăt capela. Știam că se va bucura s-o viziteze. Aflu că nici ea nu o mai văzuse. Ne întoarcem. În fața școlii veniseră deja câțiva zeci de foști colegi. Mergem și noi. Grupul se face tot mai mare. Suntem, la ora 11, peste o sută. Din șase clase. În ora festivă, fiecare dintre noi are ocazia să spună ce-a făcut în ultimii 30 de ani. Cu ce se laudă, cum ar veni. (Chiar dacă or mai fi și din cei care mai degrabă ar vorbi despre neîmpliniri și tristeți.) Ni se recomandă să nu ne întindem prea mult. 30 de secunde, ne indică organizatoarea evenimentului, e cel mai bine. Cum ar veni: 30 de ani în 30 de secunde. Adică un an într-o secundă. Unu la unu. Cam greu de înghesuit. Orișicât, aflu că mulți foști colegi veniseră din lumea largă - SUA, Canada, Franța, Germania, Belgia,  UK, Grecia ș.a.m.d. Acum sunt manageri, ingineri, doctori, economiști, juriști ori dascăli, undeva în satul global Terra. Nota bene: spre deosebire de elevii de azi (care sunt la un click distanță de orice informație și, cu pașaportul în buzunar, pot vizita orice țară, pot să se stabilească în orice parte a lumii care îi primește), noi am fost o generație crescută în spiritul obligației de a ne iubi patria, de a rămâne între granițele ei. La urmă ne amintim de aceia dintre noi - foști profesori, foști colegi - care au intrat mai repede în vacanța cea mare. Și - cei care am făcut și clasele V-VIII la Loga - ne amintim chiar și de unii dascăli și colegi de gimnaziu mai apropiați.

Sâmbătă, 15 iulie 2017 - Duminică, 16 iulie 2017
Cu puțin înainte de a-mi revedea colegii, după întâlnirea cu colegii din ajun (prelungită la terasa „Bănățeana” aka „La riviere”, cu o parte din colegii de clasă), mă văd cu Florin Doboș. Mergem la Iulius Mall să ne întâlnim cu ... Cristi Puiu (în tranzit prin Timișoara), alături de care am petrecut două ceasuri pe cinste. Spune Cristi, la un moment dat (vorbind despre infuzia de neomarxism în rândurile făcătorilor de filme și, nu mai puțin, în rândurile privitorilor la filme), că pentru a vorbi fără impostură despre Biserică și cele ale Bisericii e nevoie „să fii parte din poveste”, iar nu să dai sentințe de pe tușă. Dar, vorba lui Florin, care observase îngăduința cu care regizorul-povestitor Cristi Puiu își învăluia personajele - de la Marfa și banii la Sieranevada: nimeni nu ar trebui judecat. Fiecare cu slăbiciunile și limitele sale.  (De pe tușă, personajele lui Cristi chiar asta fac: își dau în stânga și-n dreapta cu părerea și, la nevoie, mimează chiar o bogată activitate religioasă, cum se întâmplă în Sieranevada. E un parastas. Toți se stâng laolaltă să-l asculte pe preot și nu-nțeleg nimic din vorbele lui. Și-ntr-adevăr, abia cu mintea îmbisericită începi să dai sensuri noi cuvintelor nin care erai convins că nu mai poți stoarce nimic, niciun înțeles. Sunt undeva in between. Prea copleșite de inerție să-și asume povara unei conștiințe ecleziale, prea lașe ca să spună, precum bărbatul din Umbra de nor (mediu-metraj de Radu Jude): „Nu particip la așa ceva!” Dar participă, fac act de prezență. Prezență de trup, mai ales. De spirit, mai puțin.)
Seara, la restaurantul „Insula” de lângă Pădurea Verde, îmi revăd colegii. Suntem doar 15. În ajun am fost 26 (din 35, câți eram în catalogul din clasa a XII-a). Unii vin însoțiți. Pe la orele 3 plec spre casă. Las în urmă amintirile câtorva chipuri, bucuria câtorva discuții mai mult sau mai puțin legate. Ne vom mai vedea, în aceeași formulă, și peste câți alți ani, oare? Cum-necum, am reușit să fim laolaltă câteva ceasuri, două zile la rând. După care ne-am despărțit iar. Fiecare s-a întors la oaza sa ori, poate, la pustiul său. Fără să băgăm de seamă, am intrat într-un al timp. Timpul unei noi cerneri, al pregătirii pentru următoarea noastră revedere.
Clasa a XII-a B. Liceul C.D. Loga, promoția 1987 (26/35). 14 iulie 2017

miercuri, 12 iulie 2017

Foști absolvenți de Loga 1987 din toate țările, uniți-vă!

La mijlocul lui iulie 2017, Timișoara devine pentru o zi-două Mecca generației de elevi care a absolvit liceul C D Loga în 1987. Foști absolvenți din toate țările, uniți-vă! - a fost sloganul care, la începutul acestui an, a sunat - prin megafoanele internetului - adunarea. N-au trecut decât 30 de ani, însă de adolescenții care eram ne desparte nu doar un veac (un mileniu, chiar), ci și o lume. Pentru că între atunci și acum se află frontiera lui 1989 - an crucial ce avea să schimbe destine, mentalități, orânduiri. După ce incredibilul s-a produs, s-au dat cărțile pe față. Atât și nimic mai mult. Mult trâmbițata dragoste de glie s-a preschimbat cât ai clipi în ubi bene, ibi patria. Însăși noțiunea de bene avea să se redefinească de atunci în fel și chip. Eram în clasa a noua, în toamna lui 1983. Profesoara de Cunoștințe Economice ne întreabă: „Când o să-i întrecem pe capitaliști?” (Aștepta de la noi să-i răspundem că atunci când va crește productivitatea muncii.) Un coleg mai slobod de gură (care, culmea, a rămas în țară) ne amuză cu replica sa neașteptată: „Niciodată!” A avut dreptate. Nu i-am întrecut pe capitaliști pentru că - după primii ani de tranziție sub lozinca „Nu ne vindem țara!” - am devenit noi înșine capitaliști. Iar acum - într-un climat politic incert, nu foarte departe de monolitul partidului unic de până în 1989 - căutăm să ne depășim mereu. Lumea, la fel de confuză ca în hit-ul pop din anii 80 al cărui refren era We’re on a road to nowhere, ne așteaptă să ne revenim din euforia revederii, să ne întoarcem la ale noastre și să îndreptăm ce se mai poate îndrepta din copilul care-am fost cândva…
Cronica adolescenței (Andrej Wajda, 1986)

Și ciutele se-mpușcă, nu-i așa?

Despre trup și suflet (Ursul de Aur, Berlin - 2017)

Cred că adevărata comunicare presupune, printre altele, și posibilitatea de a purta o discuție de principiu. La urma urmei, ăsta e miezul dialogului, atunci când nu se preface într-un schimb de replici pătimașe. Constat că e tot mai greu de purtat o discuție de principiu. Care să treacă de pragul simplistei judecăți „îmi place” sau „nu-mi place” pentru a încerca să ajungă la o mai adâncă înțelegere a unui fenomen, a unei idei, a unei întâmplări.
Deunăzi discutam cu un amic despre filmul maghiar Despre trup și suflet. Îl îndemnasem să meargă să-l vadă. Mi-a zis că a ieșit din sală când eroina a început să-și taie venele în vană. E drept, secvența – dacă ești mai slab de înger, dacă nu ești cadru medical – e greu de suportat. Dar poți să pleci capul într-o parte ori să închizi ochii. Și, oricum, era foarte aproape de final. Spune-mi tu cum s-a terminat! – zice amicul meu, după care adaugă: Mie nu mi-a plăcut, poate nu sunt un spectator ideal. Îi povestesc sfârșitul, după care spune: Căprioarele nu se sinucid niciodată. Îmi spun atunci că zadarnică e orice încercare de a trece peste eticheta deja pusă. Dacă „nu se poate așa ceva”, ce rost mai are să vorbim, nu? ... Cu vreo patru ani în urmă, referitor la După dealuri, un actor bisericos îmi răspundea apodictic și indignat că niciodată, în toată istoria BOR (deci nu în istoria Ortodoxiei), nici chiar în timpul cotropirilor turcești, sovietice etc., nu s-a pomenit ca un preot să iasă nejustificat din altar în timp ce slujea Liturghia, așa cum face personajul preotului din filmul tendențios al lui Mungiu. Care preot ieșise din biserică perfect justificat: recalcitrantul personaj al Alinei amenința că se aruncă în fântână. Whatever.
După ce aflu de la amicul meu că nicio ciută, niciodată nu se sinucide, așa cum încearcă să facă personajul fetei-ciută din Despre trup și suflet, îmi amintesc deodată că există o piesă de teatru – Ciuta, de Victor Ion Popa – în care personajul principal este o tânără (în versiunea teatrală pentru televiziune din anii 80 o joacă Mariana Buruiană). Asemenea ciutelor când primejdia e iminentă, ce se aruncă de pe stânca cea mai înaltă, tânăra din Ciuta – care povestește cum stă treaba cu ciutele când nu mai au nicio nădejde – se sinucide, împușcându-se. Deci și ciutele se-mpușcă, nu-i așa? În filmul maghiar însă, ce iese în față nu e ideea sinuciderii (chiar dacă tentativa – nereușită – de sinucidere e prezentată explicit), ci biruința asupra visului și ieșirea din lumea închipuirilor nocturne, când se visa căprioară. De fapt, e o dublă biruință. Și taciturnul bărbat mai vârstnic, care – în același tip de închipuiri nocturne – se visa cerb, își biruie visul, care – pentru amândoi – devine realitate. Sinuciderea fusese o ispită depășită prin iubire. Ca-n cântecul popular al Mariei Tănase:
... de trei zile zac în boală
și nu-mi zice nimeni „Scoală!"
dar de-i zice dumneata
m-ar mai trage inima
Pe fata din filmul maghiar o trage inima spre viață. Când sună telefonul, iar sângele îi curgea șuvoaie din vene, răspunde într-o suflare, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Când, la telefon, iubitul ei taciturn și cu brațul stâng paraizat îi spune, învingându-și teama și îndoielile: „Mor de dragul tău!”, știe că nimic nu mai contează decât să fie cu el. După ce trece pe la urgențe să-și bandajeze brațul scrijelat cu un ciob de geam. Brațul stâng. Sensul poveștii e unui pozitiv, luminos, nicidecum negativ și întunecat. Filmul – atipic, ce-i drept – e de dragoste. E despre iubirea cea mare la care ajungi numai dacă îți păstrezi visele neprihănite. Dacă trăiești astfel ca visele să-ți rămână fără prihană. Fără să-ți pese câtuși de puțin de ceea ce crede lumea despre tine. Altfel spus, dacă poți să crezi în gândul tău (în visul tău), dacă poți să crezi că ceea ce e adevărat în inima ta (în visul tău) e adevărat și pentru altcineva. Iar atunci, când vei da glas convingerii tale tainice, ea  devine o comoară pentru cel ce știe să asculte. Q.e.d.  

marți, 11 iulie 2017

Țeapa, ca rău necesar


Marin Sorescu
Orice spui, oricum o-ntorci, omu' vrea povești. Nu meta-povești. Doar povești clasice, nu de-alea moderne ori, ferească sfântu', postmoderne. Am citit recent A treia țeapă de Marin Sorescu, piesă care nu e „istorică” în înțelesul obișnuit al termenului și nu-și propune „reconstituirea unei epoci” din perspectiva „realismului clasic”. Anti-realismul asumat e provocator, schematismul ei ostentativ frizează mai degrabă derizoriul. În loc de o „reconstituire istorică”, mucalitul Marin Sorescu propune un discurs metaforizant. Metaforă a torturii, țeapa e aici o prezență acceptată ca pe un ceva necesar cadrului existențial. Simbolizează „instalarea”, „legarea” de un mod de viață, de un fel de a gândi. În cazul ăsta, cea mai mare parte a celor ce văd filme și mai pun mâna pe câte o carte, sunt foarte confortabil „instalați” și „legați” de istoriile romanțate, cu detalii etnografice și reconstituiri muzeistice, cu iz de artizanat. În memoria „marelui public”, Amza Pellea e și acum, la început de mileniu trei, actorul care i-a jucat pe Decebal și Mihai în „superproducțiile istorice” ultra-declamative de la sfârșitul anilor 60, iar nu interpretul lui Vlad Țepeș din piesa lui Marin Sorescu, jucată la sfârșitul anilor 70 pe scena Teatrului Național București. Mă întreb, nu o dată, cum ar arăta lumea dacă procentul celor caută și discursul unei reprezentări, nu doar „subiectul” și „intriga”, ar fi ceva mai mare. Mult mai mare. Ar fi o lume mai bună, mai civilizată, mai nobilă, mai respectoasă? Nu am un răspuns, astfel că mă împac cu gândul că literatura (dar și teatrul și filmul) ce cultivă ironia, jocurile de cuvinte, imaginarul dimensionat până la fabulos, până la absurd chiar, rămâne un lux rezervat celor - tot mai puțini, parcă - dornici să caute nișa, experimentul, insolitul, parodia. Și umorul (adesea umorul negru) ce rezultă dintr-o astfel de viziune. Așa cum reiese și din Actul II, Tabloul I, Scena VII.

A TREIA ȚEAPĂ de Marin Sorescu
Actul II, Tabloul I, Scena VII
Personajele: 
VLAD DRACUL - zis Țepeș, domnul Țării Românești; 
DOMNICA - domniță la curtea lui Țepeș

ȚEPEȘ: Du-te, că-mi pierd șirul. Adică, stai ... Ia vezi, tu coșciugul ăsta pe care stau e uns cu miere? (Se scoală de pe tron și se preface că-l cercetează cu atenție.)
DOMNICA (râzând): E tron ... Tronul țării. Cum să fie uns cu miere? ... S-ar lipi de tur ...
ȚEPEȘ: Atunci de ce bâzâie toți în jurul lui, ca viespile? ... De ce vor toți să stea pe el?
DOMNICA: Mă întrebați pe mine, ori ... ?
ȚEPEȘ: Vorbeam singur ... Până și mie mi-a venit să mă proțăpesc în el adineauri ... Știi ce: ia o doniță cu păcură și-l mânjește ... Așa vom fi toți feriți de ispită. Iar mie îmi pui alături un scăunel.
DOMNICA: Sunteți domn, trebuie să stați pe torn ...
ȚEPEȘ: Sunt domn, dar vreau să stau altfel ... Să văd dacă-i mai convine pictorului să mă chinuie ...
DOMNICA: Pictorul! ... Măria-ta dați-l afară ... (rușinată) Spune măscări.
ȚEPEȘ: Cum?
DOMNICA: Zicea să-mi pun o bluză mai așa ... (arată decolteul) că vrea să mă deseneze ... (se închină) Zicea că n-a mai văzut o fată mai frumoasă și că (plânge) ar trebui să stau să mă picteze și goală ...
ȚEPEȘ (râzând): Pe mine m-a pus să mă îmbrac cât mai gros ... ca de gerul bobotezii. Cică domn ca mine mai rar! Mare șnapan! ...
DOMNICA: Mă duc la mănăstire ... m-a făcut de râs ... Ce, eu sunt o de-aia? O stricată? (Plânge cu sughițuri).
ȚEPEȘ: Tu ești o fată cuminte că nu te-ai dezbrăcat. Eu sunt un stricat că m-am îmbrăcat cum a zis el ... Dar de-acum, gata! S-a isprăvit. (Întoarce tronul cu fața la perete) Auzi, să-l ungi cu păcură!
DOMNICA: Cum să-l pângărim? Pe el a stat și tatăl vostru. Pe el au stat falnici toți Domnii. Măcar să-l ținem de formă. Mai vin soli, mai una alta ...
ȚEPEȘ: Bine, bine, dar mie să-mi aduci scăunelul ăla ... cu trei picioare ... Acum, du-te ...
DOMNICA (ezitând să plece): Stau și mă gândesc ... Poate n-a zis-o cu gând rău ...
ȚEPEȘ: Cine?
DOMNICA: Meșterul, zugravu ... Să-l trimiteți acasă la el ... viu ...
ȚEPEȘ: Bine, bine ...
DOMNICA: Dar să nu-l vătămați. Vă rog eu ...
ȚEPEȘ: Du-te! (Domnica iese) Fetele de azi! Cuminți, cuminți, dar trebuie păzite cu mătura, că iau foc.

miercuri, 5 iulie 2017

Simetrie și contemplare

Un film îți cade bine sau nu. Sigur, contează și așteptările pe care le ai, criteriile, sensibilitatea, abilitatea de a sesiza „sufletul poveștii”, un gest, o intonație, o privire, o tăcere. O mișcare (sau o imobilitate) de aparat. O ambianță creată și de muzică. Un semiton. Și, nu mai puțin, filmele din repertoriul cinematografelor pe care le frecventezi. Ori din play list-ul personal. Entuziasmul privitorului - atunci când e și atâta cât mai e - se hrănește mai cu seamă din bucuria de a descoperi aceeași căutare, același ideal. În Testről és lélekről / Despre trup și suflet, idealul este comuniunea sau „iubirea cea mare” pe care numai neatenția și graba noastră ne determină să-l considerăm o „vechitură”, o „racilă” a unor timpuri deloc pragmatice. În fond, pragmatismul (ca și meseria de măcelar sau de lucrător într-o măcelărie, asemenea personajelor filmului) nu ține de o epocă sau alta. Întotdeauna au existat deopotrivă „păguboși” (greu adaptabili) și „profitori”. Întotdeauna „păguboșii”, cei care au refuzat să se adapteze la viață într-un mod pragmatic, au fost în minoritate. Filmul regizat de Ildiko Enyedi în A.D. 2017 transmite o emoție extrem de puțin populară, o insinuare a unei stări de asceză (ca pregătire) fără de care nu poți primi întreaga bucurie a întâlnirii cu „sufletul-pereche”. Drumul spre asceză e presărat și aici cu capcane pe care unii le-ar numi „frumusețe străină” (o fostă iubită - în cazul lui; fantasme soppy sau erotic-hardcore - în cazul ei). Și, tot capcană, gândul că ești stăpân absolut pe propriul trup, că sufletul nu există, că-ți poți face felul atunci când ceea ce ți se-ntâmplă nu-ți vine la socoteală. La final, cei doi îndrăgostiți trăiesc pentru întâia oară serenitatea pe care, fiecare dintre ei, o cunoscuse în vis doar. Același vis, aveau să descopere. Și ce frumoasă simetrie: el cu brațul stâng paralizat, este ocrotit de ea, cu brațul stâng bandajat după tentativa (eșuată) de sinucidere. Din prea multă dragoste, firește. Filmul, poate prea convențional, este condus către happy end.
Despre trup și suflet mi-a amintit de mirarea și necuvintele versurilor lui Nichita Stănescu:
Dacă te trezești, 
iată până unde se poate ajunge:
Deodată ochiul devine gol pe dinăuntru 
ca un tunel, privirea 
se face una cu tine.
Iată până unde se poate ajunge
privirea, dacă se trezește:
Deodată devine goală, aidoma
unei țevi de plumb prin care
numai albastrul călătorește.
Iată până unde poate ajunge
albastrul treaz:
 Deodată devine gol pe dinăuntru
ca o arteră fără sânge
prin care peisajele curgătoare ale somnului 
se văd ...

Despre trup și suflet

Alb și negru

Dueliștii a fost, cred, prima alegorie pe tema luptei - mereu in progress - dintre bine și rău. În filmul lui Ridley Scott binele învinge răul prin mărinimie, nu prin răzbunare sau violență. Oricum, a fost primul duel între „un bun” și „un rău” pe care l-am urmărit cu sufletul la gură și pe care îl urmăresc încă la fel de entuziasmat, uimit și emoționat ca întâia oară. Ioan, la cei șapte ani ai săi, atunci când vedem împreună un film ori zărește un graffiti pe ziduri, vrea să știe dacă personajul „e bun” sau „e rău”. Ah, copilăria asta, când te mulțumești cu albul sau cu negrul, fără să mai pretinzi o mie și una de explicații, de nuanțări, de contextualizări, de justificări etc.!...

Dueliștii (un film de Ridley Scott, 1977)

luni, 3 iulie 2017

Pas în doi

Când am văzut prima oară filmul lui Dan Pița Pas în doi (la grădina de vară din Mamaia, în vara lui 1985, înainte cu doar câteva săptămâni de a fi cenzurat în cinci locuri de secvențe pe care ideologii vremii le considerau prea „erotic-îndrăznețe” ori prea „violente” ori prea „subversive”), n-am priceput mai nimic din el. Mi se părea mult prea criptic, prea „esențializat”. Ceea ce am înțeles din leit-motivul scărilor pe care coboară mirii nefamiliști (Dodo și Felicia, interpretați de Adrian Titieni și Aurora Leonte) deveniți familiști e că timpul e inamicul numărul unu al entuziasmului, al prieteniei, al unei relații ce pare să fi cotizat cu taxa pentru veșnicie. Cam ceea ce, în anii 70, cânta și Dalida:
avec le temps...
avec le temps, va, tout s'en va
avec le temps on n'aime plus
Tot în Pas în doi se vorbește, la un moment dat, despre compromisul de a rămâne împreună cu cineva doar de dragul copiilor. Așa s-a întâmplat cu părinții Mariei (Ecaterina Nazare) și ai fratelui ei Virgil (Virgil Andriescu), care nu s-au despărțit doar pentru că aveau de crescut doi copii. Care copii au simțit mereu cât de străini erau părinții lor unul față de altul. Maria nu vrea să se întâmple la fel cu copilul ei din flori și refuză o relație în care nu crede. „Mă vrea doar pe mine, nu-i pasă de copil!” îi spune prietenei sale care încerca (fără succes) s-o lămurească să accepte cadourile și ajutorul de cel care i-a făcut copilul (fără să-l recunoască), un magazioner cu funcție înaltă în conducerea unei mari întreprinderi. 
Pas în doi
În filmul lui Radu Jude Toată lumea din familia noastră buboiul neînțelegerilor s-a spart și înstrăinarea s-a  legalizat. Copilul (Sofia Nicolaescu) asistă neputincios la certurile dintre părinți (Șerban Pavlu și Mihaela Sârbu), atunci când aceștia își dispută fetița pentru două zile de vacanță, cum spune legea. În numele legii, copilul a ajuns pentru părinții săi o minge de football și nu-i vine să creadă când îi vede cum se sfâșie (nu doar la figurat). 
Toată lumea din familia noastră
În Nunta de piatră și Duhul aurului (regizate în tandem de Dan Pița și Mircea Veroiu), perechea de certăreți (Fabian Ferencz, Elisabeta Jar Rozorea) trece din când în când prin cadru. Îi vedem la crâșmă, unde își varsă năduful unul asupra celuilalt, se detestă și se dau în spectacol până când cârciumarul îi dă afară. Apoi își continuă mascarada pe străzi. Par soț și soție, dar se urăsc de moarte și (din obișnuință? din teama de a rămâne singuri? nu reiese că ar avea copii de crescut) nu se despart. Chiar dacă nu sunt împreună decât fizic. 
Duhul aurului
Niciunul din exemplele de mai sus nu ar trebui să trezească mirări. Nu ai de ce să te miri când vezi cum sentimentele (și răbdarea) se destramă cu timpul, cum oameni care păreau din aceeași echipă se sfâșie (cu sau fără motiv). Adevărata pricină de mirare e să vezi (sau să crezi) că „din adâncurile bunului pământ / iubirea-nvârte lumea mai departe” (Ioan Alexandru). Așa cum se întâmplă în Căința lui Tenghiz Abuladze, unde oaza de armonie a unei familii este amenințată de politica malefică a unui dictator stalinist. Cei doi soți, deși despărțiți de urgia vremurilor și trimiși în Siberii fără de sfârșit, continuă să rămână împreună în același cuget până în veșnicie. Fetița lor, crescută în duhul nădejdii întru Înviere, este martora acestei minuni: întâlnirea a două suflete-pereche și păstrarea prospețimii ei întru veșnicie. 
Căința

sâmbătă, 1 iulie 2017

Big in Japan

Akira Kurosawa pe platou la Kagemusha
Ce frumos în diversitatea sa e cinema-ul! Și ce nebănuite sunt căile pe care se întâlnesc, uneori, marii cineaști! Bunăoară, cine s-ar gândi vreodată că între, să zicem, Rubliov și Star Wars ar fi vreo legătură? Și totuși este. Iar această verigă se numește Kagemusha, filmul japonez cu cel mai mare buget la acea vreme. Kurosawa, fascinat până în pânzele albe de întrebările abisale care sfâșie ființa zis- om, nu a fost prieten doar cu Tarkovski, a fost sprijinit financiar - cu asupra de măsură - de Coppola și Lucas, copiii teribili ai cinema-ului american de autor (Conversația, American Graffiti) care i-au sărit în ajutor marelui nipon atunci când nu găsea resurse pentru finanțarea proiectului său de la sfârșitul anilor 70, Kagemusha. Astfel, i-au devenit producători în schimbul drepturilor de difuzare internațională.
Privind Kagemusha pentru întâia oară într-o seară călduroasă de vară, m-am gândit deopotrivă la Tarkovski și la anvergura epopeilor cinematografice de tip fantasy ale lui Lucas/Coppola. Și m-am gândit, recunosc, și la Sergiu Nicolaescu. Dar imediat mi-am zis că nu se pune. Kurosawa nu e nicicând triumfalist, ci căutător de adevăruri profund omenești, iar nu obsedat de pirotehnie și grandomanie. (Totuși, există un personaj - unul singur - în filmele așa-zis istorice ale lui Nicolaescu pe care l-aș pune alături de Kurosawa: personajul-muzică, fie că e compusă de Tiberiu Olah, Adrian Enescu sau Anton Șuteu.)
Kurosawa, acest mesager de nădejde și de geniu între Andrei Tarkovski și George Lucas / Francis Ford Coppola. Așa cum Ingmar Bergman avea să fie puntea de legătură (altminteri la fel de imposibilă) între același Tarkovski și ... Woody Allen. Am văzut Kagemusha alături de Ioan, care l-a sorbit din ochi (așa cum, acum câteva săptămâni, a îndrăgit Cei șapte samurai) și mi-am zis că e un film făcut pentru ochi și minte de copil. Așa cum sunt Andrei Rubliov și Solaris pe care Ioan le-a urmărit la fel de atent, de interesat. În privința lui Bergman și a lui Woody Allen mai avem de așteptat. Legenda cu explicații pentru angoasele existențialiste bergmaniene & alleniene e mult prea voluminoasă și ... sofisticată pentru a-l confrunta pe Ioan cu ea, la cei șapte ani ai săi nu de multă vreme împliniți. Kurosawa și Tarkovski însă au fost și au rămas niște copii...

P.S. În România, Kaemusha a fost difuzat la cinema în 1981. Pe atunci, pe ecranele românești mai găseai (în meniul infinit mai divers decât cel preponderent american oferit acum de multiplexurile din malluri): Călăuza, Câteva zile din viața lui Oblomov, Mephisto, Agonia, Călărețul electric, Amintiri, Yankeii, Întâlnire de gradul trei, Croaziera, O lacrimă de fată, Proba de microfon, Vânătoare de vulpi, Concurs, Secvențe..