În realitate, lumea
– „grădina lui Dumnezeu” – e mare. Pentru cei rigorişti, e chiar prea mare. Mă
întreb uneori cum ar arăta o lume croită după normele stricte, nemiloase, arbitrare,
ale puriştilor şi zeloşilor. În niciun caz nu ar putea fi omogenă, unitară,
uniformă. Pentru că fiecare este predispus să se îndreptăţească pe sine îşi
caută „dreptatea” sa, care diferă de „ortodoxia” celorlalţi. Pentru nazişti şi
simpatizanţii lor, lumea ar trebui să fie fără evrei. Pentru stalinişti în lume
n-au ce căuta „chiaburii” şi „intelectualii”. Naţionaliştii i-ar dori
exterminaţi pe cei de alte naţii, indezirabili. Lucrurile sunt şi mai
complicate, pentru că niciodată un grup etnic nu s-a comportat unitar,
întotdeauna se va găsi cineva să te vândă pe treizeci de arginţi. Aşa gândea
Andrei Rubliov, personajul lui Tarkovski şi al lui Mihalkov-Koncealovski, în ampla
frescă cinematografică pe tema relaţiei dintre artist şi istorie, a nevoii de a
„reînvia” credinţa (prin construcţia de clopote şi pictarea de icoane) după tăvălugul
tătar. Cucerirea ruşilor de către tătari, în acel tumultuos ev mediu, n-ar fi
fost însă posibilă fără trădarea ruşilor. Mă rog, a unora, la „nivel înalt”,
dar şi din rândurile oştenilor obişnuiţi. „Chiar şi fără noi, v-aţi fi sfâşiat
între voi!” îi spune căpetenia tătarilor cneazului rus care s-a vândut lor, în Andrei Rubliov.
 |
| Andrei Rubliov |
O lume plăsmuită
după mintea fariseilor şi a cărturarilor ar fi insuportabil de plictisitoare. Au
închipuit-o artiştii în utopiile lor, de-a lungul veacurilor. Au încercat s-o
construiască „eminenţele cenuşii” ale ingineriei sociale şi ale atâtor
gulaguri. Încearcă s-o instaureze acum globalizarea – economică, politică şi
culturală. Cinematografia a ajuns să fie echivalentă cu Hollywood-ul (sau
Bollywood-ul), cu telenovelele-conservă. Şi reacţia celor care apucă să iasă
din „peştera” mallurilor este foarte asemănătoare cu îndărătnicia bărbaţilor
din mitul platonician, care au preferat luminii Soarelui înşelătorul joc de
lumini şi umbre de pe pereţii proverbialei peşteri. Dacă îndrăzneşti să spui că
în urmă cu douăzeci de ani, în repertoriul cinematografelor din România (şi din
Europa, în general), se mai găseau încă şi filme europene, eşti etichetat drept
„nostalgic comunist” şi eşti trimis de îndată în Coreea de Nord sau în Cuba
(considerate ultimele bastioane ale totalitarismului comunist).
 |
| Jocuri de culise |
Făpturile malefice,
viclene, pe care pictorii de biserici, în numele unei tradiţii din timpuri
imemoriale, le zugrăvesc în chip înspăimântător, sunt în realitate – în
realitatea sfârşitului de veac XX şi începutului de veac XXI – cu totul altfel.
Deloc hidoase, deloc monstruoase. Poartă, dimpotrivă, semnele unor forme cât se
poate de atrăgătoare, pe care tot canoanele „uzinei de vise” le-au definit. „Diavolul
– spunea regizorul Lucian Pintilie – se ascunde acum în imagine.” Şi cita un
film-avertisment, astăzi uitat: The
Player / Jocuri de culise de Robert Altman. Semnalul său a rămas o grăire
în deşert. Aşa cum fără ecou au rămas şi utopiile lui Ray Bradbury şi Francois
Truffaut (451 Fahrenheit), Sidney
Lumet (Network / Reţeaua), Andrei Tarkovski (Solaris,
Stalker / Călăuza,Offret / Sacrificiul) sau mai recentul scurt metraj al
lui Cristian Mungiu (Zapping).
 |
| Călăuza |
Dar poate că este
bine aşa. La urma urmei, semnalul de alarmă întru libertate interioară şi trezire îl trage fiecare, potrivit stării
de spirit în care se află. Abia atunci când se va fi împlinit ceva în sine.
Când va fi ajuns la acea apă vie care-i va vindeca setea de senzaţional, de
monden, de „pitoresc” şi „exotic”, de escapism în alte lumi posibile, de
„figurativ” şi „plasticizări”. Pentru cărturarul Nicolae Steinhardt,
trans-figurarea presupune asumarea credinţei potrivit căreia „fantasticul este
tot una cu realul; fără real, nu există fantastic” (Dostoievski). Abia atunci,
venindu-ne – în sfârşit – în fire, suntem izbăviţi de amăgire şi nu mai
hoinărim pe „alte tărâmuri ale iluziei”. Abia acest tip de „fantastic al
credinţei” transcende realitatea şi, în fond, „nici nu e fantastic pentru că nu
distrează mintea cu un alai (o comedie) de alte lumi posibile, tot neesenţiale,
ci o solicită să se concentreze asupra realităţii”. A realităţii despre care - în fine, împăcaţi şi îngăduitori - nu
putem spune decât: it takes all sorts to
make a world.
