1912

Pe 25 decembrie 1912 se năştea bunica mea după mamă, Ana (†1994) – în mijloc, rândul de jos.

So far away, so close

Crăciunul (în jargon anglo-saxon, X-mas) este – pentru cei care-şi acordă existenţa după calendarul Bisericii – praznicul Naşterii lui Hristos. Care, dacă ştim să-i ascultăm chemarea, ne îndeamnă la trezvie şi – vorba lui Steinhardt – nu ne vrea proşti. Căci Hristos s-a întrupat nu pentru drepţii (îndreptăţiţii de sine) cărturari şi farisei, ci pentru umiliţi şi obidiţi. Pentru cei care, cu adevărat, au ajuns la „fundul sacului”. Nu degeaba în Zona din Stalker (apologul lui Tarkovski) vedem şi-o cunună de spini, şi-un tablou religios înfăţişându-l pe Ioan Botezătorul, şi-o baltă în care un peşte înoată într-un lichid ce devine tot mai roşu. Nu degeaba Călăuzul îi aducea până în pragul Camerei Dorinţelor pe cei mai deznădăjduiţi, pe „ultimii dintre oameni”. Acolo, în inimile lor se năştea Hristos, o dată cu rostirea (şoptirea) celui mai fierbinte dor. Care nu era un moft, o fiţă, ci năzuinţa ultimă, fără de care nu puteau trăi. Dar asta ţine deja de taine. Şi atunci Tarkovski, în chip minunat şi cuminte, se retrăgea din poveste. Ca o adevărată Călăuză, şi-a îndeplinit menirea: ne-a adus până în pragul Zonei. Ce se întâmplă mai departe, ţine de fiecare din noi. De măsura voinţei noastre de a ne veni (sau reveni) în fire. Pentru că ortodoxia (dreapta slăvire a Dumnezeului Celui viu)  chiar asta e: firea omului. So far away, so close...

Steinhardt vs. evreii

„1966. Discuţii cu evrei în casa verişoarei mele Vally. Admit, eventual, trecerea de la o credinţă la alta. (Mai ales dacă a fost constrânsă. Unii mă întreabă dacă am fost cumva silit s-o fac, în închisoare.) Cum de-am putut sa trec de la spirit la materie? Ar fi înţeles să mă închin în duh altundeva, dar cum de mă pot împărtăşi cu pâine şi vin (cu „alimente” şi din acelaşi pahar cu toată lumea), cum de pot săruta icoane făcute din lemn, chipuri cioplite? Şi-mi zâmbesc subţire. Le zâmbesc şi eu. Or fi ei ştiutori, ştiu şi eu câte ceva: că oamenii nu-s numai spirit, ci şi materie. Domnul e duh; dar s-a întrupat, carne s-a făcut.   Iată că o religie atât de raţională şi de socotită invocă supremaţia intangibilă a spiritului. Iată că un Weltanschauung atât de ancorat în lumesc şi în reuşită se intimidează dând de speciile ori chipurile materiei. Ce curioasă teamă şi repulsie faţă de materialitatea pâinii, vinului şi icoanelor la oameni care vorbesc infinit mai deferent şi laudativ despre lume decât adepţii lui Hristos! Şi parca e şi o tulburată, feciorelnică teama de a se  apropia de Dumnezeu, de a-I cere şi a-I da prea mult, de a stabili prea intime legături cu El. Şi câtă freudiană mândrie: cum de-aş coborî eu, om creat de Creator, până la materie! Sunt însă dispuşi să mă înţeleagă: ce-am făcut am făcut într-un moment de mare şi explicabilă nefericire, deznădejde. Când dau să mă arăt că, dimpotrivă, într-un moment de inexprimabilă fericire am făcut ce-am făcut, zâmbetele subţiri reapar, compătimitoare.  Nu mai am ce spune. Zâmbesc, acum rezervat. 

Convorbire cu Al. Pal. [Alexandru Paleologu].

Ne inspiră neîncredere păcătoşii care n-au în gură decât neprihanirea, neostoirea, necontaminarea. Cred cu toţii – verbal – în monofizitism şi manicheism, concep viaţa religioasă numai sub forma etericului şi absolutului. O concep, la propriu, căci în fapt îşi duc mai departe viaţa de păcat sub cuvânt că păcatul fiind irezistibil, iar creştinismul tot una cu etericul absolut, nu pot ieşi din dilema în care se află. Lui Satana îi consacră viaţa lor păcătoasă, iar lui Hristos vorbirile şi scrierile lor slăvitoare ale purităţii celei mai rafinate. Cât de departe sunt de teandria creştină, şi de Cel ce propovăduia metanoia pe străzi, în sate, pe drumuri, pe la ospeţe, te miri unde şi te miri cui. Şi ce uşoară e soluţia pe care şi-au gasit-o.

Dar creştinismul nu-i uşor şi Hristos e greu de păcălit; El aici ne cere să ne purtăm – după puterile noastre – creştineste. Aici în lume, făcând eforturi şi-n plină necurăţie. Şi – vorba lui Kierkegaard – nu-I El atât de slab încât să ne scoată din lume. Şi nici – se-nţelege – atât de naiv încât să nu ştie de ce se vorbeşte cu atâta intransigenţă şi exclusivism despre neprihănire: vocabularul psihanalitic îi este cunoscut, cum îi sunt toate, deci şi compensaţiile şi transferurile.”