Crăciunul (în jargon anglo-saxon, X-mas) este – pentru cei care-şi acordă
existenţa după calendarul Bisericii – praznicul Naşterii lui Hristos. Care,
dacă ştim să-i ascultăm chemarea, ne îndeamnă la trezvie şi – vorba lui
Steinhardt – nu ne vrea proşti. Căci Hristos s-a întrupat nu pentru drepţii
(îndreptăţiţii de sine) cărturari şi farisei, ci pentru umiliţi şi obidiţi. Pentru
cei care, cu adevărat, au ajuns la „fundul sacului”. Nu degeaba în Zona din Stalker (apologul lui Tarkovski) vedem
şi-o cunună de spini, şi-un tablou religios înfăţişându-l pe Ioan Botezătorul,
şi-o baltă în care un peşte înoată într-un lichid ce devine tot mai roşu. Nu
degeaba Călăuzul îi aducea până în pragul Camerei Dorinţelor pe cei mai
deznădăjduiţi, pe „ultimii dintre oameni”. Acolo, în inimile lor se năştea Hristos,
o dată cu rostirea (şoptirea) celui mai fierbinte dor. Care nu era un moft, o
fiţă, ci năzuinţa ultimă, fără de care nu puteau trăi. Dar asta ţine deja de
taine. Şi atunci Tarkovski, în chip minunat şi cuminte, se retrăgea din
poveste. Ca o adevărată Călăuză, şi-a îndeplinit menirea: ne-a adus până în
pragul Zonei. Ce se întâmplă mai departe, ţine de fiecare din noi. De măsura voinţei
noastre de a ne veni (sau reveni) în fire. Pentru că ortodoxia (dreapta slăvire
a Dumnezeului Celui viu) chiar asta e:
firea omului. So far away, so close...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu