Este
foarte curioasă diabolizarea imaginii (și a tehnologiei producătoare de
imagini) de nu puțini „purtători de cuvânt” ai Tradiției Bisericii în
care imaginea par excellence - icoana - este (sau ar trebui să fie) la
loc de mare cinste. Dacă icoana ar fi la loc de cinste, ea ar fi de
ajuns să învețe, să educe ochiul. Dar nu e. Cred că elevii ar avea
infinit mai mult de câștigat să fie educați cum
să descifreze imaginea de film, de televiziune. Să fie familiarizați
încă din școală cu limbajul imaginilor. Ocupațiunea mintală a
educatorilor (de la cel mai înalt nivel și până la opincă) e însă în cu
totul altă parte. Pentru că tehnologia, nu-i așa, este diabolică. Ea,
tehnologia, nu căscatul ca un plictis de proporții cosmice al unor
generații întregi de tineri (și mai puțin tineri) care nu știu ce să
facă atunci când primesc un laptop, o tabletă, un telefon mobil. Când le
accesează numai și numai de plictiseală. Numai și numai pentru
„senzații tari”, pentru „distracție” și small talk. Cred cu tărie că un
tânăr învățat cum să nu se plictisească și cum să-și cultive entuziasmul
(și discernământul) e în câștig atunci când accesează internetul. Și nu
uită să pună mâna nici pe câte-o carte. Trăim, totuși, în secolul XXI.
Iar noi - în varianta populistă și doloristă - blamăm tehnologia, nu
lipsa de viziune (și indiferența crasă) a educatorilor; înjurăm
modernitatea, nu lipsa unui minim interes pentru educația tinerilor în
spiritul Tradiției. În fond, România „profundă” n-ar avea nevoie nici de
cărți - ajung papirusurile sau, și mai bine, folclorul transmis prin
viu grai. Ajunge „Miorița” ...
 |
| Network (un film de S. Lumet, 1976) |
