Global village

Hristos Mântuitorul - icoană de Andrei Rubliov

Andrei Rubliov, călugărul-iconar din filmul omonim al lui Tarkovski: „Nimeni nu are nevoie de icoanele mele!” De aceea, după invaziile barbare ale hoardelor de la răsăritul Rusiei (care au fost înlesnite de lipsa de unitate a rușilor), renunță o vreme (zece ani!) să mai picteze. Și să mai vorbească. Glasul îi va reveni când asistă la biruința unui puști care izbuti să coordoneze o echipă de clopotari ce construiră un imens clopot. Clopotul bătu, deci trecu proba focului. Imediat uitară toți de puști, în euforia generală. Atunci, Rubliov, rosti primele cuvinte după un deceniu de muțenie autoimpusă: „Bucură-te, ai făcut azi pe atâția oameni fericiți! Hai cu mine, tu vei construi clopote, eu voi picta biserici!” Să ne înțelegem bine: făgăduința lui Rubliov este de a picta catapetesme după gândirea Bisericii, în duhul canoanelor ce nu îngăduiau reprezentări sentimentaliste, anecdotice, cotidiene, așa cum avea să le înregistreze istoria încă din veacul al 12-lea. Așa cum aveau să pătrundă, ca un cal troian, în însăși zidurile bisericilor ce-și spun drept măritoare și pretind că cinstesc și respectă canoanele de veacuri lăsate de Sfinții Părinți. Andrei Tarkovski, regizorul-poet din jumătatea a doua a veacului XX, avea să-i răspundă: „Nimeni nu are nevoie de filmele mele!”
Cum ar arăta o lume (care - în teorie - susține că nu s-a abătut de la vechile hotare ale rostirii prin sunet, cuvânt și imagine) în care oamenii să aibă nevoie de icoane și de filmele lui Tarkovski (ori ale altora - nu foarte mulți, dar mult mai mulți decât am crede - asemenea)? Sau, mai bine zis, cum ar arăta o lume interesată să-și activeze și cultive conștința eclezială, iar nu religiozitatea de tip pietist? Cum ar arăta un oraș cu 20 de săli ultramoderne de cinema în mall, un oraș ce se pregătește să devină în 2021 A.D. capitală culturală europeană, dacă în cea mai mică sală de cinema s-ar găsi loc și pentru filmele lui Tarkovski - măcar o singură reprezentație pe lună? Sau dacă, până la Tarkovski, oricare din aceste săli supradotate austic și cu tot confortul, ar include în repertoriu și altceva - nota bene: din repertoriul anului în curs, nu de acum 50 de ani - decât filme-conservă made in the USA? De exemplu, filmul lui Gabriel Achim, Ultima zi. Pentru că nu doar pentru Tarkovski nu se găsește o sală de proiecție, oricât de mică, ci pentru niciun film - american sau nu - care nu respectă rețeta de block buster, chiar dacă și aceste producții se joacă adesea cu sălile aproape goale în spațiile ultramoderne din malluri. Și mai zicem că nu sunt cinematografe în cetate. Ba sunt încă prea multe. Ceea ce lipsește este o politică culturală, o strategie de difuzare, un mimin interes de a diversifica repertoriul de filme din săli.
Toate acestea sunt însă mofturi. Deopotrivă icoanele din biserici și filmele de artă (de autor) din sălile de cinema. Pentru același motiv: „nu sunt eficiente”. Nu doar pe termen scurt, ci și pe termen lung. O lume deprinsă cu icoana (și indiferentă sau chiar ostilă reprezentărilor pietist-religioase) ori cu discursul unor filme de autor, care - în chip asumat - nu respectă schemele și clișeele menite să transforme societatea într-o masă amorfă de indivizi cărora li s-a atrofiat organul gândirii nu e profitabilă. Libertatea - avea dreptate Dostoievski - e o povară mult prea mare pentru ființa zisă om. Scriitorul (către Călăuza), în Stalker: „Tu crezi că ei sunt pregătiți pentru așa ceva? Ei nu știu decât să devoreze!...” Țara (și lumea întreagă e un imens global village) te vrea prost. Iar de scăpat, scapă fiecare cum poate.