De ce oare,
maturizându-ne, pierdem ceva din noi? – se întreabă pe facebook o distinsă
doamnă cinefilă, referindu-se la „acea stare de graţie” în care a fost adusă
cândva de filmul lui Tarkovski, Andrei
Rubliov. Întrebarea dumneaei, vrednică de nesfârşite dezbateri şi
filozofări, mi-a amintit de ruga rostită (din off, cu sintagme desprinse din Jocul
cu mărgele de sticlă de Herman Hesse) de Călăuza pentru Profesorul şi
Scriitorul din Stalker – filmul
aceluiaşi Tarkovski distribuit, la începutul anilor 80, şi pe ecranele
cinematografelor din România: „Să se împlinească ceea ce şi-au pus în gând. Să
creadă. Să râdă de „înaltele” lor idealuri; ele nu izvorăsc dintr-o energie
sufletească, nu sunt decât nişte fricţiuni între noi şi lumea exterioară. Să
capete încredere în ei înşişi. Să devină neajutoraţi ca pruncii deoarece
slăbiciunea e măreaţă, iar forţa e demnă de dispreţ. Când se naşte, omul e
slab, iar atunci când moare ajunge aspru, rigid. Copacul, când e tânăr e
fraged; după ce creşte, se aspreşte. Duritatea şi forţa prevestesc moartea.
Frăgezimea şi slăbiciunea exprimă prospeţimea vieţii. Nimic din ce s-a asprit
nu poate să învingă.”
 |
| Fiodor Mihailovici Dostoievski |
Nu ajungem în împărăţia
cerurilor (care e înăuntrul nostru) decât atunci când vom fi asemenea pruncilor,
„făptură nouă”. Când – ne spune Tarkovski prin a sa Călăuză - avem credinţă, când reuşim să dorim – ca
Oblio – un singur lucru (cu totul
altfel decât Omul Indicator din acelaşi desen animat, care indica spre toate direcţiile, fără să poată indica
vreo direcţie). De aceea se spune că to
point to every direction means to have no point at all. Filmele lui
Tarkovski – toate – sunt străbătute de aceeaşi „criză spirituală”, ca scrierile
lui Dostoievski. Acelaşi foc mocneşte în ele. „Numai suferinţa îi apropie pe
oameni” – spune strungarul Ghiţă din Pas
în doi. Călăuza – aflăm de la cinicul Scriitor – a avut o copilărie
nefericită, asemenea lui Tarkovski, pe care l-a marcat despărţirea părinţilor
săi. Într-un anumit sens, asumarea suferinţei poate fi metoda prin care „starea
de graţie” se poate cultiva, se poate întreţine, se poate înmulţi. Aşa cum a
izbutit, cu asupra de măsură, unul ca Nicolae Steinhardt.
 |
| Nicolae Steinhardt |
Necunoaşterea
suferinţei, huzurul şi viaţa de boem te apropie – dacă iubeşti literatura – mai
mult de Cehov. Iar dacă îţi plac filmele, îl preferi pe Mihalkov (sau chiar pe
Andrei Koncealovski) lui Tarkovski. Filmele lor, ca şi scrierile lui Cehov, îmbină
comicul cu tragicul şi sunt mult mai puţin „revelatorii”, „stranii”, „profetice”,
„duhovniceşti” detât cele tarkovskiene. În schimb, sunt piperate cu can-canuri,
cu „probleme de viaţă”, cu „sfâşieri” şi „drame” la care ajungi direct, fără
filtrul unor metafore revelatorii şi al unor experienţe ascetice. Sunt tablouri
– realiste, zugrăvite de o mână sigură – iar nu icoane. În felul lor, sunt o
radiografie a unei lumi care vrea să ajungă la fericire fără Hristos (de unde şi eşuarea ei lamentabilă în spleen). Celelalte (Dostoievski,
Tarkovski, Steinhardt) poartă semne ale „trezirii omenirii”. Câteva din personajele
lor au înţeles că fără El nu pot face nimic, nu pot fi nimic. Alioşa (din Karamazovii)
se simte infinit mai bine în compania copiilor. La fel şi muncitorul din Compresorul şi vioara. Iar ofiţerii din Copilăria lui Ivan sunt îmblânziţi parcă
de candoarea micuţului orfan. În Andrei
Rubliov, călugărul Andrei reîncepe să vorbească şi să picteze icoane (după
ce trăise în auto-izolare vreo zece ani) datorită fascinaţiei unui adolescent pentru
lucrarea sa: construirea unui clopot ş.a.m.d. În fine, pentru Steinhardt viaţa (şi,
deopotrivă, lumea culturii – „tot una”, spunea el) a fost un neîncetat
exerciţiu de admiraţie, o minunare. Dostoievski, Tarkovski, Steinhardt – au
rămas cu toţii tineri tocmai pentru că au fost devreme bătrâni.
 |
| Andrei Tarkovski |
