Încă una din micile ironii ale vieții

Noul Cinema - două decenii și ceva. Secvențe din filmul românesc la început de mileniu trei, volumul apărut în ianuarie 2020 la Ed. Noi Media Print, București (editor Emil Stanciu, layout Arpad Harangozo) e un comentariu pe marginea unui pariu deopotrivă pierdut și câștigat. Pariul pierdut este al regizorului Mircea Veroiu, care, revoltat pe „impertinența debutanților”, spre jumătatea anilor 90 credea că „deșertul cultural” - în România - se află „înainte, nu în urmă”. Cinemaul realist început de Cristi Puiu cu Marfa și banii, continuat de Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Radu Muntean, Călin Netzer, Cristian Nemescu, Radu Jude, Constantin Popescu, Adrian Sitaru, Andrei Cohn, Gabriel Achim, Igor Cobileanski, Adrian Sitaru, Marian Crișan, Bogdan Mirică, Răzvan Georgescu, Hano Hoefer, Valeriu Andriuță, Anca Damian și încă alții - despre care am scris pentru acest volum - reprezintă pariul câștigat cu brio de acești autori în raport cu o cinematografie, spre final de mileniu doi, agonizantă. În ceea ce mă privește, am ajuns destul de greu la filmele lor, așa cum am ajuns să redescopăr (de fapt, să descopăr cu adevărat) destul de târziu cele câteva accidente fericite din cinematografia românească ante 1990 care au pregătit terenul pentru cinemaul realist sau minimalist sau observațional practicat de sus-pomeniții cineaști - filmele lui Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Iosif Demian, precum și câteva filme de Stere Gulea, Dinu Tănase, Ada Pistiner. De ce târziu? Pentru că - în adolescență și post-adolescență - rezervele mele de entuziasm  aveau să-mi fie alimentate exclusiv de un alt tip de cinema practicat în România la fel de - fericit - accidental: filmele lui Mircea Săucan și Dan Pița, câteva filme de Iulian Mihu, Manole Marcus, Mircea Veroiu. (Ca să nu mai pomenesc de filmele-poem din lumea mare - de la Tarkovski, Paradjanov, Abuladze, Mihalkov, Mizoguchi, Kurosawa, Ray, Menzel, Forman, Kursturica, până la Orson Welles și Bob Fosse.) Faptul că am ajuns, în fine, și la filmele care au marcat revirimentul cinemaului realist românesc de după 2000, că am ajuns să mă bucur de ele, să le deslușesc tâlcul ascuns în aparenta „neutralitate”, să scriu cu bucurie despre ele, este, poate, una din micile ironii ale vieții. Pe care am primit-o ca pe un - cu totul nesperat - dar.