Într-o citire ce acompania servitul mesei de prânz la mănăstire aud câteva fragmente dintr-o carte despre comunicarea credinţei creştin-ortodoxe copiilor. Un pici (vorbitor de limbă engleză) întreabă o monahie, la ora de cateheză, dacă toată povestea cu „crucificţiunea” este … ficţiune. Ce-i drept, limba engleză i-a ridicat mingea la fileu prin termenul ce desemnează răstignirea: crucifiction. Întrebarea copilului este îndreptăţită. De cei mari însă depinde să-i ofere, în timp, o serie de explicaţii (ce impropriu sună!) pe măsură. De fapt, să-l deprindă – lin, treptat, firesc – să descopere el însuşi „metafora vie” a Celui ce – nevăzut – este „comuniune de persoane”. Lin, treptat şi firesc pentru ca să nu ajungă să-i fie silă şi să ia în batjocură rânduiala şi Tainele Bisericii.
Când te gândeşti că, de-a lungul vremurilor, unii au avut parte să descopere pe propria piele (în temniţe, torturi şi gulaguri) supliciul Golgotei. Pentru acei „ostaşi martiri cu feţe cuvioase” (Ioan Alexandru) răstignirea nu a fost nici accident, nici ficţiune. A fost crunta – dar şi izbăvitoarea, luminoasa – realitate. Ei sunt adevăratele modele, mărturia şi lămurirea (dacă mai e nevoie, şi mai e!) în privinţa caracterului de adevăr versus ficţiune al răstignirii.
