duminică, 29 octombrie 2017

Ouăle lui Tarzan - între experiment și experiere

În urmă cu peste 30 de ani am cunoscut un inginer constructor. Îl chema Victor și, pe la mijlocul anilor 80, cu niște ani înainte de pensionare (când l-am întâlnit pentru prima oară), lucra într-un birou la Direcția județeană de drumuri și poduri. El a fost cel care m-a împrietenit atunci cu muzica simfonică și mi-a netezit calea spre literatura universală. Și tot el mi-a vorbit întâia oară despre agresiunea cu care - în 1944 - tancurile sovietice au instaurat, în România, „democrația populară”. Era anticomunist convins, dar dintr-o perspectivă atee, astfel că a luat parte bucuros la acțiunile comuniștilor de promovare a „ateismului științific” când - în „obsedantul deceniu” (începutul anilor 50) - „noua orânduire” avea să se impună în orașele și satele din România. În această privință, îmi spunea el, gândea la fel cu comuniștii. Mi-a mai spus atunci ceea ce aveam să aud și în filmul lui Alexandru Solomon: „Noi, oamenii, avem cu maimuțele mult mai multe în comun decât ne vine să credem.”
Ouăle lui Trazan m-a dus cu gândul la lumea descrisă de Svetlana Aleksievici în Vremuri second-hand (o carte ce surprinde degringolada morală, socială și politică din țările fostei URSS, după dezintegrarea acesteia, la începutul anilor 90) și Soldații de plumb (un volum dedicat ostașilor sovietici căzuți sau răniți în războiul din Afganistan), dar și la episodul despre mankurți din O zi mai lungă decât veacul de Cinghiz Aitmatov. Prima impresie pe care am auzit-o despre filmul lui Alexandru Solomon a fost oarecum dezaprobatoare. Persoana care mi-o comunicase fusese profund tulburată de informațiile din film referitoare la experimentele pe maimuțe de la Institutul de Primatologie (înființat în 1927) din orașul abhaz Suhul, vizibil afectat de războiul civil de la începutul anilor 90. Hibrizii - un fel de oameni-maimuță pe care, în avântul stalinist din anii 30 (abia atunci, pentru că în perioada țaristă nu i se îngăduise această „îndrăzneală”) dorea să-i „fabrice” primatologul Ivanov - erau un fel de mankurți avant la lettre și urmau să lucreze ca niște „roboți” obedienți trimiși de statul sovietic la felurite munci istovitoare (în mină, pe șantierele de construcții). 
Documentarul lui Alexandru Solomon este, mai ales, un imn adus sufletului abhaz - cu ochii umanistului-poet, nu ai istoricului. Abhazii - aflăm dintr-o legendă povestită în primele minute ale filmului - sunt un popor ospitalier căruia Dumnezeu, după ce le-a oferit în dar o țărișoară „ca un colț de rai”, i-ar fi lăsat apoi să trăiască și să înflorească (va, vis et deviens! - ca în titlul unui film de Radu Mihăileanu) în ea. Și să facă experimente - deloc lipsite de cruzime - pe maimuțe (unele dintre ele descendente dintr-o maimuță neobișnuit de longevivă numită Tarzan, care a avut 400 de pui cu 200 de femele). Sau să le trimită, singure, în cosmos, la bordul unor rachete (dar fără icoana Sfintei Treimi de Andrei Rubliov, ca în Solaris-ul tarkovskian) așa cum vedem din niște imagini de arhivă ale anilor 80. „Au fost 6000 de maimuțe în vremurile sovietice, acum (după câștigarea independenței țării în urma desprinderii de URSS) au mai rămas 600” - spune un angajat al Institutului de la Suhul. Nu toate au fost supuse experimentelor. Unele au fost adoptate de câte un suflet milostiv, pentru a fi crescute și îngrijite cu dragoste, asemenea unui animal de companie. 
Filmul lui Solomon ți se dezvăluie, într-o anumită măsură, în funcție de ceea ce ești: un darwinist convins de ridicolul teoriei creaționiste sau un om al veacului tău, un veac al tuturor relativismelor, care - chiar și după Darwin - caută să-și dezvolte conștiința eclezială (nu religiozitatea). Cum puteți împăca darwinismul cu biserica? - își întreabă condescendent o cercetătoare octogenară și darwinistă (directoarea institutului) subalternele mult mai tinere. Întrebarea se adresează fiecărui privitor în parte. Tinerele cercetătoare îi răspund că atunci când intră într-o biserică pierd noțiunea timpului, însă refuză să polemizeze, pentru că „împărăția” pe care le-o descoperă învățătura evanghelică a Bisericii „nu e din lumea aceasta” și nu poate fi „demonstrată”. Pentru că - altfel decât spune un alt cercetător octogenar din film, ce consideră că majoritatea oamenilor se duc la biserică din nevoia de „auto-hipnoză”, iar nu de „experiere a tainei” (și are dreptate: o taină se „experiază” doar prin trăirea ei, nicidecum prin abordarea ei academică, exclusiv teoretică, exterioară) - ține de credință, de primirea învățăturii despre Hristos. „Am putea discuta la nesfârșit și tot nu i-am da de capăt întrebării dumneavoastră” - îi răspunde una din aceste tinere cercetătoare șefei sale sceptice. „Nu cred că eu și ai mei ne tragem din maimuță!” „Tu nu, dar strămoșii tăi cu siguranță!” Cum ar veni: ca și Darwin, socialismul trece pe lângă, nu rezolvă problema morții, a bătrâneții, nu oferă sensul metafizic al vieții. Răspunsurile (mereu pe potriva întrebărilor) se află numai atunci când începi să-ți îmbisericești mintea, la fel ca tinerele cercetătoare din filmul lui Solomon. Asta doar dacă - asemenea savanților octogenari - nu găsești în orice referire la dimensiunea tainică a vieții un indiciu pentru o ridicolă și înduioșătoare ignoranță. 
Alexandru Solomon nu explică nimic, nu militează pentru niciuna din ipoteze, dar lasă o portiță pentru a medita la natura ființei umane. Și pentru a face trecerea de la experimente la experiere. Spre deosebire de „experimentare”, „experierea” presupune prezența conștientă a unei percepții, pe care un „experiment științific” nu ți-o poate oferi. Către final, camera lui Radu Gorgos surpinde o mică obște adunată la o biserică să prăznuiască „minunea minunilor”, Învierea. Comunicare prin cuminecare. Emil Cioran: „Teologia îl definește pe om mai bine decât zoologia”. Imaginea pare desprinsă din Soljenițîn (Procesiunea pascală): „Femei cu fețe hotărâte, detașate, gata și pentru moarte dacă ar fi eliberați tigri asupra lor.”