În ultima duminică din octombrie am ținut
să ajung la concertul de muzică simfonică nouă (contemporană), parte a
Festivalului de Muzică Nouă Intrada (cu tema „Din și spre viață”), aflat
la ediția a treia. Sala Capitol a Filarmonicii Banatul a fost – de astă dată,
pentru că în zilele obișnuite de concert e adesea plină și arhiplină – aproape
goală. Am ascultat muzici de Octavian Nemescu, Cornelia Tăutu, Jean Pascal
Chaigne, Doina Rotaru, Ivana Stefanovič, Laura Manolache interpretate de Sorin Petrescu (pian), Doru Roman
(percuție), Ionuț Ștefănescu (flaut), Alexandra Guțu (violoncel), Vlad Faur
(trombon). Ce m-a surprins, recunosc, a fost
prezența pe scenă, alături de muzicieni, a unui preot ortodox pe post de raisonneur,
de comentator sfătos. Astfel, într-una din pauze, tălmăcea meticulos pericopa
evanghelică din ziua în curs (mai exact, la Duminica săracului Lazăr și a
bolnavului nemilostiv). Am înțeles că a fost chemat să-l înlocuiască pe
Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului, Î.P.S. Ioan Selejan. Toate
bune și frumoase, a fost un „concert cu morală”, în care ni se tot repeta că
viața e minunată și merită trăită. Involuntar mi-am amintit de Vagabondul jucat
de Charlie Chaplin în Luminile orașului, când îl tot îmbărbăta pe
milionarul deprimat și cu tendințe suicidale, amintindu-i că „mâine păsărelele
vor cânta din nou” și încurajându-l să ia viața în piept. Și preotul din Jurnalul
unui preot de țară (filmul lui Robert Bresson după Georges Bernanos) spunea,
la sfârșit, „Totul e har!”, însă contextul era altul. Și „contextul dă textul”
(Constantin Noica). Cred însă că muzica instrumentală (și, în general, viața și
morala unei experiențe artistice) poate fi descoperită și singură, fără
intermediari și fără moralizări. În plus, muzica instrumentală (fără cuvinte) –
atunci când e muzică – tocmai de aceea place: pentru că lasă ascultătorul să-și
proiecteze propria poveste, propria lui stare. Muzica nu are nevoie de „cârja”
unei paradigme epice sau religioase – nici măcar din Sfânta Scriptură – pentru
a fi deslușită, înțeleasă, iubită. La un moment dat, amfitrionul în sutană a
invitat publicul să țină un moment de reculegere pentru martirii Revoluției
1989 și – surpriză! – pentru victimele incendiului din clubul bucureștean
„Colectiv”, de anul trecut. De ce surpriză? Pentru că alți purtători de sutane
din BOR (inclusiv ieromonahi titrați în filosofie și filologie) nu s-au sfiit
să înfiereze cu „sfântă mânie” – atunci, la început de noiembrie 2015, și de
atunci până acum – pe cei care n-aveau altceva mai bun de făcut decât să caute
ritmurile alea „sataniste” (muzica rock, nu-i așa, e „satanistă”) și să adauge
că au primit ceea ce au căutat la acel Halloween party (din ziua concertului):
moartea[1].
Mă întreb însă dacă muzica este relevantă pentru publicul meloman doar atunci
când e „tălmăcită” printr-o grilă bisericească, ortodoxă. Dar câți din
spectatorii care, săptămânal, umplu sălile Filarmonicii Banatul sunt și
fervenți enoriași ai vreunei parohii ortodoxe? Întrebarea este retorică. Iar
dacă cei mai mulți nu sunt, ce rost avea, în economia spectacolului,
dreptcredinciosul personaj raisonneur? Și chiar dacă ar fi, ceea ce
s-a întâmplat la Capitol în ultima duminică din octombrie 2016 ține de artă
(iar nu de politică) și se adresează celor care iubesc muzica (inclusiv muzica
simfonică modernă, contemporană), chiar atunci (sau mai ales atunci) când nu
este însoțită de comentarii moralizatoare adiționale despre cât de minunată
este viață și cât de bun este Dumnezeu. Asta, eventual, e o stare (de
iluminare, de lămurire, de nesfârșită bucurie) pe care muzica – în chip tainic,
de necuprins în cuvinte – o poate trezi în conștiința celor care o ascultă. Sau,
cine știe, poate sunt eu prea sensibil. Poate că, pentru cei mai mulți, nu e de
ajuns imaginea pe care – un poem, o carte, un tablou, o muzică, un film – o
creează în mintea acultătorului/cititorului/privitorului. Poate că sunt destui
care au nevoie de „tălmăciri” clare și precise (și musai explicit-pozitive) ale
cărților, muzicilor, filmelor. În ceea ce mă privește, recunosc: prefer arta
fără explicarea ei moralizatoare. Ea, arta (când e artă, iar nu instrument de
propagandă), e o taină ce așteaptă să fie cercetată și poate – singură, fără explicitări
– să dea un tonus bun și să reactiveze bucuria de a trăi a celor care cu
adevărat caută frumosul și adevărul.
În ultima zi din octombrie (luni, 31), Aula
BCUT a găzduit un recital extraordinar
de pian (Cosmin Gavrilă, care a interpretat Două miniaturi de Remus Georgescu, Für Alina de Arvo
Pärt, Colind sur le nom de Haydn de Dana Probst) și acordeon (Pascal
Contet). Marți, 1 noiembrie, în sala de concerte a Colegiului Național de Artă
„Ion Vidu” din Timișoara, am participat la un concert cu corul de copii al
sus-pomenitului Colegiu (dirijor: Maria Gyuris, la vibrafon: Ovidiu Andriș), interpretând lucrări de Terenyi Ede (Aleluja),
Javier Busto (Bustapi), Gabriel Almasi (Sospira). Corul, alcătuit
integral din fete, a avut în sală o asiduă galerie formată din câțiva „frumoși
adolescenți” care, „chiar dacă nu-s, adeseori, decenţi / au în schimb ceva ce
nimeni n-are / incandescent tărâmul de candoare” (Lucian Avramescu). Partea a
doua, cu o sală din ce în ce mai goală (corul de fete plecase de pe scenă), a
fost rezervată unor recitaluri: Mihai Ungureanu, Adriana Dogariu, Sorin
Petrescu – pian, Diana Moș – vioară, Radu Țaga – fagot, Marko Ristic –
acordeon, Cosmin Borlovan – tenor, Camelia Fornwald-Docea – mezzosoprană. S-au
cântat lucrări de Nicolae Brânduș (Glose), Ștefan Niculescu (Echos II),
Dan Dediu (Bestiare), Remus Georgescu (Argonautica, În amurg),
Laura Mânzat (Arbor – Cavatină pentru fagot și acordeon), Gordon Jacob Partita
pentru fagot solo), Darie Nemeș Bota (Fabulă pentru pian, acordeon și
tenor pe versuri de Urmuz, unul din precursorii tragediei limbajului”). Miercuri,
2 noiembrie, în sala Orpheum a Facultății de Muzică a avut loc un recital de
familii de muzicieni. Manuela Iana-Mihăilescu (pian) și Dragoș Mihăilescu
(pian) au deschis programul cu Scene dintr-o căsnicie de James Hartway,
după care Gabriela Petrila (vioară) și Lucian Petrila (vioară) au interpretat La
vie en deux de Lucian Mețianu – compozitor român stabilit la mijlocul
anilor 80 în Elveția, cunoscut și pentru muzicile sale de filme (Cursa,
Ediție specială, Casa dintre câmpuri, Duios Anastasia trecea, Ochi de urs,
Fructe de pădure). Adriana Dogariu (pian) și Sorin Dogariu (pian) au cântat
Chambers & Attics de Doron Kaufman și Jocuri de Gyorgy
Kurtag. Bianca Manoleanu (soprană) și Remus Manoleanu (pian) au interpretat
diverse lucrări de Pascal Bentoiu, Theodor Grigoriu, Aurel Stroe, Adrian Pop
ș.a.. La final, Gabriela Petrila și Lucian Petrila au interpretat Moz-art
pentru două viori, o glumă muzicală de Alfred Schnittke, compozitor pe care
l-am descoperit în filmul Înălțarea („Ursul de Aur”, Berlin, 1977) de
Larisa Șepitko. Joi, 3 noiembrie, în sala de la Capitol am prins doar o parte din program: Streams
of Life pentru ansamblu de percuție și – la synthesizer – compozitorul: Doron
Kaufman; Visul dragonului de Carmen Maria Cârneci (Dorin Cuibariu –
clarinet bas), La vie en dose (Morphogenèse catastrophique – Aurel
Stroe in memoriam) de Andrei Tănăsescu. Interpreți: Ansamblul
Percutissimo, condus de Doru Roman, și Ansamblul Volte. Apoi, la Biserica
Piaristă Romano-Catolică, am ascultat un straniu Requiem … ad Vitam Aeternam
de Cain Katsumi Yokoyama (Barrie Webb – trombon).
În fine, în ultima seară a Festivalului, invitați au
fost: Diane Hunger (saxofon), Sorin petrescu (pian), Doru Roman (percuție, wave
drum). S-a cântat: Bruno Strobl (Ülapp), Kalevi Aho (Concert pentru
saxofon și orchestră), Adrian Iorgulescu (Kaleidoscope), Violeta
Dinescu (Lebenszeiten). Înainte de ultima piesă (Percutrance pentru
percuție și orchestră de Gabriel Mălăncioiu), pianistul Sorin Petrescu,
unul din principalii organizatori ai Festivalului, și-a îngăduit un moment de
sinceritate. Cuvântul său – rostit oarecum în fugă, într-o scurtă pauză când pe
scenă se făcea arangamentul instrumentelor pentru lucrarea care avea să încheie
programul – este un comentariu la adresa unei stări de fapt: ce mai înseamnă
pentru melomani și, stricto sensu, pentru melomanii din Timișoara,
muzica nouă, contemporană? Nu cumva însăși ideea de „capitală culturală
europeană” (titlu pe care Timișoara l-a câștigat pentru anul 2012) riscă să
devină o formă fără fond, în aceste condiții? Implicația intervenției sale era
clară: repertoriul muzicii noi, asemenea muzicii de cameră, se adresează mai
degrabă unui public restrâns, de nișă. Publicul Filarmonicii vrea altceva.
Altele sunt muzicile care gâdilă urechile spectatorilor ce vin la concerte:
clasicii, chiar preclasicii, piesele consacrate, „plăcute”, „melodioase”,
„romantice” dacă se poate. Ceea ce ține de experiment, de compoziții care
transmit nu atât o stare de wellness, cât un concept, o viziune –
filosofică – asupra vieții, este întâmpinat cu rezerve. Și cu săli aproape
goale. Dar sălile Filarmonicii ar fi la fel de goale, spune Sorin Petrescu, și
la un Festival Enescu alcătuit exclusiv din lucrările marelui compozitor român
cu care mulți se mândresc, dar prea puțin îl cunosc, îl cercetează, îl ascultă.
Pentru că n-a compus doar Rapsodiile inspirate din motive populare. Sorin
Petrescu l-a citat apoi pe George Enescu, care spunea că un popor care nu-și
valorifică talentele (nu doar muzicale), va ajunge o colonie. Și aici îmi
răsună, o dată mai mult, întrebarea retorică din Streams of Life,
lucrarea lui Doron Kaufman prezentată în primă audiție absolută pe scena de la
Capitol: „Are you awake?” („V-ați trezit?”) …
[1] Î.P.S.
Ioan Selejan a fost unul din primii ierarhi care, încă din 31 ortombrie 2015,
făcându-și mea culpa, a spus: „Nouă nu ne este dat a-i judeca pe acei
tineri. Pe noi, cei care suntem părinţii lor, ar trebui să ne judecăm pentru a
vedea dacă am făcut tot ce este posibil pentru ca ei să nu îşi petreacă timpul
într-o asemenea locaţie. … Eu nu îi învinuiesc pe ei, ci mă învinuiesc pe mine
pentru că eu sunt acela care nu i-am luat întodeauna de mână să îi duc pe calea
Raiului”.
