miercuri, 14 martie 2018

Master Class cu Ioana Gandrabur

Am ajuns, cu Theodor, la master class-ul Ioanei Gandrabur, ținut la Facultatea de Muzică din Timișoara (sala Orpheum). Nu a fost vorba doar despre muzică (stricto sensu: chitară clasică), pentru că invitata lui Ionuț Dorobanțu (organizatorul celei de-a treia ediții a Festivalului Internațional de Chitară de la Timișoara) a dorit să se refere și la condiția ei de nevăzătoare. De nevăzătoare biruitoare într-o lume în care mulți nu înțeleg că un nevăzător din naștere (cum este Ioana Gandrabur) nu a pierdut nimic, fiind nevăzătoare, pentru simplul fapt că nu a văzut niciodată. 
Dacă o asculți pe Ioana Gandrabur vorbind despre cum e să fii primul caz de elev nevăzător la un liceu de elită din București (Liceul German, unde a studiat la sfârșitul anilor 80), despre găsirea „vocii interioare” în muzică, despre bucuria de a trăi viața ca pe un dar (chiar atunci când nu poți deosebi culorile, nuanțele și formele acestui dar pentru că nu știi decât, oarecum, teoretic și aproximativ ce sunt acelea culori, nuanțe și forme), despre cât e de important să înveți cum să te pregătești ca muzician, despre - în fond - ce înseamnă să fii om, începi să reconsideri ceea ce credeai că știi despre a vedea
Ioana își asumă condiția de nevăzătoare așa cum, spune ea, își asumă condiția de femeie. Și, întrebată de cineva din sală cum ar reacționa dacă ar vedea, ne spune că văzul nu e, pentru ea, altceva decât o pereche de aripi pentru un om care vede. Cei ce văd (ca și cei ce nu văd) își pot dori să zboare, asemenea păsărilor, dar - dacă nu se amăgesc singuri - știu prea bine că nu vor zbura niciodată și nu fac din asta o tragedie. A mai spus că timpurile de acum sunt într-un mod fără precedent favorabile și pentru nevăzători, prin tehnologiile de ultimă generație care-i ajută să învețe, să se documenteze, să comunice cu lumea întreagă, să aibă acces rapid la informații. Într-o lume plină de „văzători” moraliști care - grosso modo - anatemizează tehnologia pentru că, vezi Doamne, „corupe” mințile omului, e chiar reconfortant să auzi cum o persoană nevăzătoare își manifestă recunoștința față de noile tehnologii. Ceea ce corupe cu adevărat nu e tehnologia în sine, ci - ne amintește Ioana - prostia și prejudecata. Asta am simțit și eu în urmă cu trei ani, când am văzut două filme românești (Aferim! și După dealuri) „accesibilizate pentru nevăzători”: nu atât nevăzătorii, cât văzătorii au nevoie de „accesibilizare”, de înțelegere a limbajului cinematografic.
În fine, Ioana Gandrabur - care trăiește în Montreal, Canada - a demonstrat cum e posibil să ții o conferință de două ceasuri într-o română perfectă, chiar dacă ai plecat din România de 30 de ani. Într-un timp al mahalagizării acute  (la cele mai înalte niveluri) a limbii și gândirii românești, cuvintele ei firești, străine de orice urmă de ostentație și împestrițare, mi-au mers la inimă. 
Ioana Gandrabur

Shortcut to joy: Nicolae Steinhardt

Pe 15 martie 1964, iudeul Nicolae Steinhardt (n. 1912) avea să-și schimbe legea, devenind - prin botezul „de taină”, în detenție - creștin. N-a fost un moft, ci o continuare a „devenirii sale întru ființă”, cum ar fi spus Constantin Noica. Puțini știu că, la puțin timp după ce a fost eliberat, a împlinit cuvântul preotului care - sumar, în pripă - l-a botezat. S-a dus la schitul Dărvari din București, unde avea să-i fie „întregit” botezul. Și - după încă vreo 16 ani - s-a călugărit.
Ce anume a însemnat pentru el această „schimbare de macaz”, această metanoie? Nici mai mult, nici mai puțin decât o înțelegere ... cinematografică a stihurilor psalmiste: „Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți; spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi...” (Psalmul 50). Cinematografică? Iată de ce: „Pentru creștin totul se petrece ca și cum vorbele, gândurile și faptele s-ar imprima pe o trainică și perenă peliculă. Impulsurile electrice exprimă orice fel de energie, iar materia e supusă principiului unității. Pelicula, așadar, va fi probabil una. Pe ea se înregistrează filmul prin a cărui derulare, la sfârșit, tot ce a fost acoperit, ascuns, tăinuit, va ajunge cunoscut, va veni la arătare, va ieși la iveală, va fi descoperit și dat pe față; filmul care-l face pe Satana să hohotească de râs dacă îndurarea Domnului nu-i va rezerva surpriza de a desfășura o bobină de pe care căința și iertarea vor fi șters totul.”
Dacă Nicolae Steinhardt ar fi rămas 100% evreu, dacă - în ciuda celor cinci ani de „reeducare” petrecuți în închisori - n-ar fi ajuns să se simtă și 1000% român (după cum el însuși spunea), dacă nu ar fi primit botezul ortodox și - cu necurmat entuziasm - n-ar fi scris Jurnalul fericirii și o serie de alte texte despre îmbisericirea vieții, dar și despre felul în care - cu o vie conștiință eclezială - lectura nu doar cărți, ci și muzici, piese de teatru, artă plastică sau cinema, cu siguranță că mulți intelectuali români ar mai fi străbătut încă multe meandre (pline de legalisme și fariseisme) până să ajungă la acea Biserică-oază, străină de filetisme, pietisme și triumfalisme. (Cred că - până acum, cel puțin - mai numeroși sunt intelectualii care, prin mijlocirea directă sau indirectă a lui Steinhardt, s-au apropiat de Biserică decât monahii sau preoții care, din culturofobi au devenit - măcar în parte - culturofili.) Nota bene: prin intelectual nu înțeleg persoana etichetată astfel după o bună educație, filiație profesională sau ocupație, ci individul ce „refuză orice mimetism” și „ale cărui interese și a cărui voință se concentrează în spațiul duhovnicesc al existenței - de o manieră stabilă, nelipsită de intermitențe, nedeterminată de circumstanțe exterioare și adeseori dăinuind în pofida lor” (Alexandr Soljenițîn).
În spațiul românesc (și nu numai), Nicolae Steinhardt rămâne printre puținii care - prin trăirea sa, prin scrierile sale - au demonstrat nu doar că între cultură și cult nu e nicio incompatibilitate, că orice capodoperă a culturii nu doar suportă o lectură teologică, ci o reclamă. Acest cărturar avea să spună cu puțin înainte de a se muta la cele veșnice (+ 1989): „Sunt un neghiob bătrân și un vechi ticălos căruia, prin harul Domnului, i s-au deschis, spre sfârșit, ochii și a dobândit nițică elementară înțelepciune (și nițică rușine). Nu mă căutați la niveluri înalte - la al marii înțelepciuni, al metafizicii etc., etc. -, ci la nivelul elementar al pățitului și al celui oarecum tămăduit (late in the day, spun englezii: târziu de tot) de prostie și orbire.”
Grafică de Klara Tamas