29 iulie 2012. O zi cu roşu în agenda politică a unor români, datorită referendumului pentru demiterea preşedintelui ales, Traian Băsescu. Cum televizor nu mai am de 5 ani, urmăresc rar jurnalele actualităţilor, emisiunile de talk show, revista presei TV etc. şi n-am dorit să fiu la curent nici cu informaţiile din cyberpace pe acest subiect. Când se întâmpla să mai prind o dezbatere, chipurile, de idei, un talk show, o revistă a presei TV, am dat dreptate celor care spuneau că otevizarea României a învins. În viaţa de toate zilele, oameni în carne şi oase (oameni simpli, dar nu numai) promovează pătimaş aceeaşi politică după ureche. Nici fluxul de comentarii postate pe facebook nu este străin, chiar atunci când se vor ... cuviincioase, de limbajul virulent împotriva sau favorabil demiterii cu pricina. Urmăresc detaşat (slavă Domnului!) intervenţiile pro şi contra, vindecat (sper pentru totdeauna) de microbul politichiei. Abia acum mă simt întru miezul Scrisorii III de Eminescu, poetul-nepereche săturat şi de smintiţi şi de mişei. O nedumerire, mărturisesc, aş avea. Nu înţeleg prea bine în ce fel va fi România protejată (şi pentru câtă vreme) de politica UE şi FMI („perfidă”, „arbitrară”, ostilă „intereselor naţionale”), de „meschinărie şi impostură”, în cazul în care înving „puciştii”. Şi nici în ce fel vor fi pedepsiţi „puciştii puşcăriabili” dacă învinge, încă o dată, Popeye. Pur şi simplu nu am nici prejudecăţi, nici viziuni de profet. Îmi spun doar atât: Only time will tell...
Later edit: Pentru rezultatele (parţiale) de la referendum: aprox. 45 % (dinr-un minim necesar de 50% + 1) participare la urne (cifră anunţată după miezul nopţii) sunt înfieraţi maghiarii şi heterodocşii din Ardeal (pentru absenteism), care – în opinia unor comentatori ultra-ortodocşi – ar fi interesaţi de distrugerea Ortodoxiei din România. (Ca şi cum ceilalţi, moldovenii, muntenii şi dobrogenii, ar fi cei care o păstrează în toată puritatea ei. Ca şi cum alianţa USL ar fi o garanţie a promovării Ortodoxiei, a „neamestecului în treburile interne”. E ridicol!)
29 iulie 2012. O zi cu roşu în calendarul de suflet al celor pentru carte Jurnalul fericirii este, încă, o carte de căpătâi. Acum 100 de ani se năştea Nicolae Steinhardt – eminent intelectual, deţinut politic (în „lotul Noica”, în timpul prigoanei următoare evenimentelor tragice de la Budapesta, din 1956), erudit un mintea îmbisericită, evreu pentru care Hristos (cel trăit liturgic, nu o simplă formulă intelectuală) este „Adevărul, Calea, Viaţa”, monah atipic şi vieţuitor în „raiul de la Rohia”. După tot ceea ce s-a spus despre el, rămân cu acest gând: Nicolae Streinhardt, care a fost şi este o „pricină de poticnire” pentru evrei (care-l consideră un „apostat”) nu spune mare lucru nici intelectualilor aflaţi în gâlceavă cu rânduiala Bisericii (preocupaţi excusiv de „dărâmături” şi indiferenţi faţă de „bufniţa” ascunsă printre ele) şi nici acelora (nu puţini!) din clerul bisericesc şi monahicesc aflaţi în gâlceavă cu lumea culturii, de care Monahul de la Rohia a fost atât de apropiat. Nu ştiu ce mă face să cred foarte tare că, la un eventual referendum, Nicolae Steinhardt nu ar aduna voturile necesare. Altele, cu totul altele sunt şi „elitele intelectuale” şi cele „duhovniceşti” care aduc rating. (E ca-n cinema: Love Story, nu Bobby Deerfield este un „film de dragoste” cu priză la public.)
În ceea ce mă priveşte, îi datorez enorm acestui personaj insolit cu care m-am întâlnit exclusiv prin intermediul cărţilor. De la el am învăţat că între cunoaşterea filosofică şi îmbisericirea minţii nu este neapărat o prăpastie. El, prin chiar experienţa sa de viaţă (descrisă în memorialistica sa, povestită de alţii), a demonstrat că până şi erudiţia extremă se poate smeri (prin rugăciunea liturgică, prin exerciţiul spovedaniei, prin ascultarea de duhovnic). Literatura sa de după primirea în monahism nu este deloc o formă de „neascultare”, de „gândire independentă”, de „filosofie”. Când, imediat următor tunderii în monahism, şi-a întrebat duhovnicul dacă mai poate scrie, ca monah, aşa cum scria „înainte”, acesta, un avvă înţelept şi un fin psiholog, i-a răspuns că nu, nu mai poate să scrie ca „înainte”. (Au urmat, aflăm dintr-o mărturie a duhovnicului său, care a dorit să-l pună pe jar, câteva momente de amărăciune pentru cel care a îmbrăcat straiele căluăreşti la 68 de ani.) Că trebuie să scrie infinit mai mult ca „înainte”. Ce şi cum şi cât, nu-l interesa pe înaltul ierarh convins că tot ce va scrie Nicolae Steinhardt va fi întru mărirea lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale.
Ca nimeni altul, Steinhardt mi-a deschis sufletul pentru primirea lui Hristos ca Gentleman, ca Boier. (Însă, nota bene, convins pe deplin că creştinismul nu e tâmp, ţine să ne avertizeze astfel: „Cu Hristos nu te joci de-a uite popa, nu e popa!” sau: „Hristos nu ne vrea proşti!”) În el am aflat călăuza ideală pentru filmul românesc ce mi-a marcat adolescenţa (şi nu numai): Concurs de Dan Piţa (despre care a scris în volumul Critică la persoana întâi, în articolul „Fiul echipei”), film pe care l-am primit la cei 15-16 ani ai mei ca un adevărat şoc şi ca o epifanie a transfigurării, când a fost difuzat de TV Belgrad. Am citit cu nesaţ despre bucuria fierbinte pe care i-a pricinuit-o lui Steinhardt întâlnirea cu filmele lui Tarkovski, Andrei Rubliov şi Călăuza. M-am bucurat nespus să-i citesc comentariile entuziaste la filmele lui Fellini (La dolce vita, Giulietta şi spiritele), Antonioni (Blow up), la opera-rock Jesus Christ Superstar (în regia lui Norman Jewison), pe care o socotea asemenea lucrărilor de Mozart şi Haydn. În fine, m-am amuzat (citind în cartea lui George Ardeleanu, Nicolae Steinhardt şi paradoxurile libertăţii) de mărturia următoare şederii sale de la Chevretogne (un spaţiu monahal atipic), din anii 70. Cu renume de „ecumenist”, extrem de deschis gândirii (creştine) occidentale, chiar şi culturii laice (Gide, Camus, Kafka etc.) din Apus, Steinhardt a participat acolo şi la slujbe în stil apusean, şi în stil răsăritean (ortodox). Dar, după vreo două săptămâni de navetă, de du-te vino (dimineaţa apusean, seara ortodox), s-a recunoscut epuizat. Şi s-a întors, pentru tot restul vieţii, la cântul şi formele bizantine...
29 iulie 2012 Azi s-au împlinit 11 ani de la cununia mea cu Raluca într-o biserică de ţară din vestul judeţului Timiş, cu recepţia în curtea unei mănăstiri. Aseară am fost la vecernie + utrenie într-o biserică de la ţară (unde Theodor a cântat Psalmul 102 şi Doxologia), iar azi am ajuns la Cheile Cibului, într-o oază de frumuseţe bizantină. Apoi am dat o fugă pe la Mănăstirea Lupşa.
