La sfârşitul
anilor 70 o serie de directori de imagine au migrat spre regia de film şi au
convins. Nicolae Mărgineanu a debutat ca regizor independent folosindu-se de
premisele unui roman poliţist, celebru în epocă: Moartea vine pe bandă de magnetofon, devenit pe ercan Un om în loden.
Primul lui lung-metraj (ca regizor independent,
pentru că în 1977 regizase, alături de Dan Piţa, Mai presus de orice, un documentar inspirat de cutremurul din 4
martie al aceluiaşi an) impresionează nu atât prin logica narativă a poveştii
poliţiste, cât prin combustia sa filmică, prin „talentul dublat de inteligenţa
creatoare” (Eva Sârbu). Schimbarea sa de statut fusese cea mai concludentă din
câte se experimentaseră, până atunci, în cinematografia românească (Dinu Tănase
realiza La capătul liniei trei ani
mai târziu, iar Iosif Demian încă nu debutase, ca regizor independent, cu O lacrmă de fată).
Nicolae Mărgineanu
nu se implică „sentimental”, în Un om în
loden, ci lucrează „detaşat” faţă de story,
căutând întâmplări vizuale, cu puţine cuvinte. „În Omul în loden se vorbeşte mai puţin şi se „vede” mai mult. Lumea
eroilor este cercetată printr-o lupă de sticlă, o sticlă rece, deformatoare, cu
legi optice speculate până la rafinament” (Constantin Pivniceru). Filmul – prin conturarea unei „lumi de coşmar”
– descrie senzaţia de teamă, de nelinişte a unui om ameninţat, dozează şi
amplifică tensiunea (alternată, pe alocuri, cu momente de umor) până în
momentul de „criză”.
Într-o
cinematografie dominată de filme populare cu haiduci, comisari, ilegalişti, miliţieni
simpatici etc., prezenţa meteorică a Omului
în loden confirmă faptul că filmele poliţiste pot fi concepute şi
inteligent, că sentimentele, atmosfera şi tensiunea situaţiilor îşi pot găsi şi
o motivaţie vizuală pe ecran.
