Jocurile secunde ale unei farse tragice - Ultima zi

În Ultima zi, Gabriel Achim se apropie de una din temele cele mai ocolite de ființa zisă om: cum te-ai comporta dacă ai ști că e ultima ta zi din ceea ce, dincolo de felurite necesitatăți materiale, atât de imprecis numim viață. Altfel spus, cât de pregătit ești să treci de „vama” ei? Printr-o farsă tragică, Achim ne invită, cu acest al doilea lung-metraj al său, să medităm la marele curaj care ne lipsește. Gestul e cu atât mai provocator, cu cât - nu în ultimul rând, datorită repertoriului cvasi-uniformizat din sala de cinema - dispoziția spectatorului de film de a întreține o idee mai mult de câteva secunde a scăzut vertiginos în ultima vreme. Despre ce curaj e vorba, implicit, în Ultima zi? Despre acela de a-ți putea cuprinde cu mintea înnoită (acesta este sensul termenului grecesc de μετάνοια) risipirea și de a pune un nou început vieții tale. De a sta, de pildă, neclintit la poarta unei mănăstiri când ești pus la încercare (ca în Pateric, așa cum spune Adrian, personajul interpretat de Mimi Brănescu), dacă într-adevăr vrei să „te rupi de lume” (stricto sensu: de o femeie care acum e nevasta altui bărbat) pentru a o putea înțelege și iubi fără patimă. Pe de altă parte, „la mănăstire nu te primește fără iertare”, ori, spune același personaj cuprins de o „fericită întristare”, „e foarte greu să-ți ceri iertare din toată inima atunci când nu ești sigur că îți pare rău din toată inima”. Într-un fel, acesta este conflictul din filmul lui Gabriel Achim: omul firesc (a cărui fire, degenerată, se refugiază în nihilism sau într-o formă anchilozată de „religiozitate”) versus omul care își vine în fire (și în care se naște „făptura cea nouă”). Într-o vreme când omenirea a înlocuit Postul Mare și sărbătoarea Învierii cu … Iepurașul, care „Îl înlocuiește pe Iisus cel chinuit”, fiind „un fel de Moș Crăciun de primăvară”. 

Personajul principal din Ultima zi e însă un primar sfătos, cineast amator și fără noroc în amor (Doru Ana în, probabil, cel mai ofertant rol al său de până acum), pe care funcția îl face să creadă că el e legea și chiar mai mult: că el e însuși Dumnezeu. Se vorbește mult despre Dumnezeu în filmul lui Achim, căutând a I se „demonstra” inexistența. Primarul: „Culmea rugăciunii: să te rogi pentru cineva care nu există. Acuma, sigur că o exista o putere transcendentă, un boss. Dar și dacă există, parcă e prea departe. Când să se mai ocupe și de noi, ăștia mici?”. Își mai dau cu părerea un polițist aflat în subordinea primarului (Adrian Văncică), liderul unei asociații creștine din nenumitul orășel de provincie (Adrian Ciglenean), un farsor la drumul mare (Constantin Cojocaru). Martor taciturn al acestor dezbateri ce amintesc de Bunuel (Calea Lactee, Nazarin, Viridiana) sau, mai recent de Mungiu (După dealuri), Puiu (Sieranevada) și Jude (O umbră de nor), personajul lui Brănescu e singurul care - kierkegaardian sau, pur și simplu, în duhul Părinților Bisericii - a înțeles că Dumnezeu nu este o existență ce trebuie demonstrată, ci un mod de viață în raport cu care omul este chemat să trăiască. La un moment dat, murmură ca pentru sine: „Dumnezeu este iubire!”. Încercarea sa de înnoire lăuntrică (inclusiv gestul său de milostenie) se lovește de zeflemeaua celor din jur. Totul este luat în zeflemea în micul univers din Ultima zi, mai puțin zeflemeaua însăși. Pentru toți, la final, bat clopotele, în prelungirea secvenței analogice din Rubliov-ul tarkovskian, pe care personajele o urmăresc înainte de a dispărea din cadru. Și nu, apelativul Adrian Rubliov (pe care cinicul primar îl adresează prietenului său de o viață care vrea „să se facă călugăr”) nu e câtuși de puțin „o exagerare” și o „ireverență” adusă cunoscutului cineast rus și filmului său. Combinația trimite mai degrabă - prin jocurile secunde ale poveștii - la încercarea de a actualiza „în lumea de acum” (când există, nu-i așa, Discovery, National Geographic și Animal Planet, așa că ce ne mai trebuie religie?) nevoia de limpezire, de „îmbisericire a minții”, resimțită - cu fior eshatologic - de personajele medievale din sus-pomenitul film, de Tarkovski însuși. 

Doru Ana, Rodica Lazăr, Mimi Brănescu

Sahia Vintage

Seară cu patru proiecții de filme documentare (realizate la Studioul „Alexandru Sahia”) și un reportaj TVR, la BCUT. Invitați: Copel Moscu (documentarist), Alexandru Solomon (documentarist, inițiatorul proiectului One World Romania), Ada Solomon (producătorul filmelor lui Radu Jude și al nominalizatului la Oscar, Toni Erdmann). Moderatori: Florin Iepan și Călin Meda. 

S-au proiectat documentarele Tehnică nouă, oameni culți (1963, regia Alexandru Sîrbu), Iarna unor pierde-vară (1974, regia iancu Moscu), Oameni care povestesc (1983, regia Ovidiu Bose Paștina), Va veni o zi (1985, regia Copel Moscu, film interzis până în 1990). Merită știut că alte zeci de documentare realizate înainte de 1990 la „Sahia Film” au fost digitalizate și au apărut pe trei DVD-uri (până acum), disponibile în librăriile Cărturești.

Primul prezintă „succesele”, „înalta calificare” și eforturile de culturalizare ale angajaților - în majoritate tineri - de la întreprinderea bucureșteană „Electronica”, la începutul anilor 60. Al doilea, pe ilustrația muzicală cu fragmente din Richard Oscanitzsky, prezintă câteva cazuri „izolate” de oameni certați cu munca, de „paraziți sociali”. Ultimele două sunt, de departe, cele mai izbutite. Sunt, de fapt, filme-poem. Oameni care povestesc e o investigație a unui accident de muncă într-o mină, cu cadre ce se vor întâlni, câțiva ani mai târziu, la Mircea Daneliuc (în Iacob) și Lucian Pintilie (în Prea târziu). Ochiul este însă al unui poet. La fel și în Va veni o zi, unde viața dintr-o fabrică băcăuană - în care se cresc curcani (pentru export) și se află o grădiniță unde copiii angajaților sunt lăsați de luni până vineri - este comprimată într-un fel de haiku despre condiția umană. Copel Moscu a povestit că, după 1990, când avea să-l vadă pentru întâia dată, directorul acelei fabrici ar fi oftat, vârsând și o lacrimă: „Ce fabrică frumoasă era!”. Copel Moscu a început să spună să întreaga industrie românească a fost privatizată pe nimic și, în final, făcută praf. Moderatorul Călin Meda, suspectându-l de nostalgii comuniste, l-a oprit. Întrebarea rămâne și în domeniul distribuției filmului: De ce s-a ales praful de aproape toate sălile de cinema din rețeaua de difuzare de dinainte de 1990? De ce ele sunt acum, cu câteva excepții nesemnificative, nefuncționale? 

Reportajul TVR, de la începutul anilor 80, îl are ca intervievat pe un inginer „transfug” care și-a întârziat întoarcerea acasă, dorind să mai rămână în SUA după ce îi expirase perioada de trei luni pentru care fusese detașat de statul român. Și aici, o serie de întrebări rămân fără răspuns: care este rolul Securității în cazul cu pricina? cât de „acoperiți” erau deopotrivă reportera Anca Arion și „transfugul”? cât document și câtă ficțiune conține, de fapt, reportajul? ș.a.m.d. Subiectul, din păcate, a fost mereu politizat, ideologizat. Și ănainte de 1990 și după. Foarte rar (de exemplu, în Nostalgia lui Tarkovski) a avut parte de o tratare în cheie poetică.