Seară cu patru proiecții de filme documentare (realizate la Studioul „Alexandru Sahia”) și un reportaj TVR, la BCUT. Invitați: Copel Moscu (documentarist), Alexandru Solomon (documentarist, inițiatorul proiectului One World Romania), Ada Solomon (producătorul filmelor lui Radu Jude și al nominalizatului la Oscar, Toni Erdmann). Moderatori: Florin Iepan și Călin Meda.
S-au proiectat documentarele Tehnică nouă, oameni culți (1963, regia Alexandru Sîrbu), Iarna unor pierde-vară (1974, regia iancu Moscu), Oameni care povestesc (1983, regia Ovidiu Bose Paștina), Va veni o zi (1985, regia Copel Moscu, film interzis până în 1990). Merită știut că alte zeci de documentare realizate înainte de 1990 la „Sahia Film” au fost digitalizate și au apărut pe trei DVD-uri (până acum), disponibile în librăriile Cărturești.
Primul prezintă „succesele”, „înalta calificare” și eforturile de culturalizare ale angajaților - în majoritate tineri - de la întreprinderea bucureșteană „Electronica”, la începutul anilor 60. Al doilea, pe ilustrația muzicală cu fragmente din Richard Oscanitzsky, prezintă câteva cazuri „izolate” de oameni certați cu munca, de „paraziți sociali”. Ultimele două sunt, de departe, cele mai izbutite. Sunt, de fapt, filme-poem. Oameni care povestesc e o investigație a unui accident de muncă într-o mină, cu cadre ce se vor întâlni, câțiva ani mai târziu, la Mircea Daneliuc (în Iacob) și Lucian Pintilie (în Prea târziu). Ochiul este însă al unui poet. La fel și în Va veni o zi, unde viața dintr-o fabrică băcăuană - în care se cresc curcani (pentru export) și se află o grădiniță unde copiii angajaților sunt lăsați de luni până vineri - este comprimată într-un fel de haiku despre condiția umană. Copel Moscu a povestit că, după 1990, când avea să-l vadă pentru întâia dată, directorul acelei fabrici ar fi oftat, vârsând și o lacrimă: „Ce fabrică frumoasă era!”. Copel Moscu a început să spună să întreaga industrie românească a fost privatizată pe nimic și, în final, făcută praf. Moderatorul Călin Meda, suspectându-l de nostalgii comuniste, l-a oprit. Întrebarea rămâne și în domeniul distribuției filmului: De ce s-a ales praful de aproape toate sălile de cinema din rețeaua de difuzare de dinainte de 1990? De ce ele sunt acum, cu câteva excepții nesemnificative, nefuncționale?
Reportajul TVR, de la începutul anilor 80, îl are ca intervievat pe un inginer „transfug” care și-a întârziat întoarcerea acasă, dorind să mai rămână în SUA după ce îi expirase perioada de trei luni pentru care fusese detașat de statul român. Și aici, o serie de întrebări rămân fără răspuns: care este rolul Securității în cazul cu pricina? cât de „acoperiți” erau deopotrivă reportera Anca Arion și „transfugul”? cât document și câtă ficțiune conține, de fapt, reportajul? ș.a.m.d. Subiectul, din păcate, a fost mereu politizat, ideologizat. Și ănainte de 1990 și după. Foarte rar (de exemplu, în Nostalgia lui Tarkovski) a avut parte de o tratare în cheie poetică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu