Geometrii și polifonii poetice

Vremea bucuriei 2017 - o seară cu film și muzică la BCUT în memoria Părintelui Teofil Părăian, organizată de Emanuela Ciocan și moderată de filosoful Claudiu Mesaros. Și un invitat de marcă: artistul plastic Silviu Oravitzan. Theodor a cântat din Andrei Stoianov, Chopin, Czerny, Paul Constantinescu, Yanni, Tiersen (tema filmului Amelie). S-au proiectat filmul-poem Un sul de ceară (1975) de Mircea Săucan, filmul documentar Oravitzan (2012) de Radu Preda, Virgil Babuscov și Filme românești de patrimoniu - un montaj audio-video cu fotograme dintr-o serie de filme românești de autor realizate între 1955-2016.

Lucrare de Silviu Oravitzan

Orice discuție despre cinema-ul de autor este o formă de rezistență la agresiunea acestui „păianjen imens care-și țese plasa, fără odihnă, în jurul globului” (Fritz Lang, 1927) - cinema-ul hollywoodian suprasaturat de clișee, în care autorul e doar producătorul. Ca orice alt prilej bucurie, filmul - înțeles ca limbaj artistic distinct, ca mijloc specific de comunicare - nu poate fi primit decât printr-o pregătire adecvată. Printr-o prealabilă asceză a privirii. Altfel, orice ai spune riscă să treacă pe de lături. Și, în fond, ce poți spune în cuvinte ca să cuprinzi bulgărele audio-vizual gândit și rostuit de cineastul-regizor pentru a emoționa? Pentru că filmul - atunci când este poem în imagini - este emoție, nu ideologie sau predică.

The Book of Kells

Polifoniile poetice ale lui Săucan s-au întâlnit cu geometriile poetice - ale căror repere principale sunt: pătratul, cercul, crucea și centrul - ale lui Silviu Oravitzan. Acestea din urmă m-au trimis cu gândul - iar - spre iconografia celtică. De aceea am recomandat celor cu copii mai mari sau mai mici să (re)vadă animația The Secret of Kells, inspirată din povestea Cărții de la Kells (Irlanda), scrisă și desenată de monahii celți în secolul al VIII-lea. Cineva din sală s-a întrebat, retoric, cum de mai poți fi ateu după ce vezi arta lui Oravitzan. N-am putut să mă abțin și l-am pomenit pe Dostoievski („Omul modern nu e ateu, ci idolatru; când nu se închină Dumnezeului Celui Viu, se închină unui dumnezeu de piatră sau lemn sau metal sau unui zeu imaginar”). Întrebarea care se poate pune mi se pare cu totul alta: cum de mai poți să crezi în această lume în care, datorită atâtor neorânduilei, omenirea pare uitată? Pricină de mirare e tocmai fascinanta căutare a unui sens de către cei care (ca Bunuel, ca Dali, ca Bergman, ca Pasolini ș.a.) se declară atei...

Simpozionul Vremea bucuriei 2017 în memoria Pr Teofil 

Pr Teofil a încercat (și - cu asupra de măsură - a izbutit) să înțeleagă, să vadă, nevăzând. Pentru cei mai mulți dintre văzători (dintre cei care-și zic văzători), artele vizuale sunt, în continuare, o limbă străină. (Deși, ca în cazul football-ului sau politicii, la filme și la pictură se pricepe, nu-i așa, toată lumea.) La fel de străină cum era combinația de imagini în mișcare din Intoleranța lui Griffith pentru spectatorii de cinema ai anului 1916. La fel de străină cum - până în ziua de azi și pentru nu puțini - este reprezentarea din limbajului iconografic (spre deosebire de seducătoarele reprezentări pietist-religioase).