De trei ori Prokofiev

De Prokofiev am auzit prima oară în 1984, în sala (pe atunci) de cinema Capitol. Tocmai rulase Competiția, unul din ultimele filme importate din SUA, în regimul Ceaușescu. Unii colegi de-ai mei au fost dezamăgiți. Crezuseră că e o competiție sportivă, ori filmul era despre un concurs de interpretare la pian. Cu muzică simfonică (Imperialul de Beethoven, pe care l-am descoperit și am început să-l îndrăgesc tot atunci, Concerul nr. 3 de Prokofiev, Brahms, Chopin etc.) la greu. Ca să mai dezmorțească spiritele, regizorul Joel Olianski s-a gândit să ofere și câteva prilejuri de voyerism. Era, în acei ani, o ocazie rară să vezi așa ceva la cinema (la TVR nici nu putea fi vorba). Secvența steamy cu Richard Dreyfuss și Amy Irving a treut de cenzură, în schimb scena în care pianistul negru repetă la pian în costumul lui Adam a fost tăiată. Aveam s-o văd întâia oară la televiziunea iugoslavă. La fel și scena în care o profesoară rusoaică de pian cere azil politic în SUA.

Zilele acestea Prokofiev a fost prezent de două ori în sala Capitol care, de mai bine de zece ani este doar sediul Filarmonicii Banatul. Mai întâi cu Alexandr Nevski, cantata ce preia teme din muzica pe care compozitorul rus a scris-o pentru filmul omonim regizat de Serghei Eisenstein în 1938. Apoi cu Petrică și lupul, interpretat de Orchestra Liceului de Muzică „Ion Vidu” din Timișoara. Mi-ar fi plăcut să fie sala plină de copii – de grădiniță, de școală primară și gimnazială. N-a fost așa. Au fost, ce-i drept, mulți elevi de liceu veniți să-și susțină colegii. Înaintea lui Profofiev, aceeași orchestră de tineret a cântat Weber (Uvertura Oberon) și Mozart (Concertul pentru flaut și orchestră nr. 1).