Umbre de nor

Apropo de zvonul despre interzicerea botezului pruncilor în biserici pe motiv că pruncul nu „gândește”, nu „consimte”. Dacă s-ar impune o astfel de lege, n-ar fi nicio noutate pentru Europa. Cu 500 de ani în urmă, creștini „reformați” căutau să „elibereze” mințile oamenilor de „obscurantism” și protestau față de tot ce e „inutil”. Nu doar botezul pruncilor a fost interzis, ci - vorba lui Stefan Zweig - „tot ceea ce amețește sufletele de o bucurie extatică: muzica, clopotele bisericilor, liturghia, ceremoniile religioase, simbolurile credinței, sărbătorile bisericești”. Europa și America „reformată” procedează astfel de sute de ani. Problema e, cred, cu totul alta: în ce măsură o astfel de decizie ne găsește pregătiți să apărăm rânduiala Bisericii pe noi, cei care nu am abandonat toate acestea în numele unor principii „raționaliste”, „iluministe”, „reformate” etc.? În ce măsură mai putem să trăim bucuria îmbisericirii unui prunc? Pentru că, dacă privim botezul așa cum o serie de „simboluri creștine” au ajuns să fie primite (mărturisite, trăite), atunci peisajul e foarte aproape de ceea ce Florin Lăzărescu și Radu Jude au surprins în scurt-metrajul lor, O umbră de nor: o lume în care „eficiența” unui preot e dată exclusiv de prestația sa de lăutar, de felul în care se pricepe să „însănătoșească” (pe o suferindă aflată în metastază), să facă „minuni”. Într-o lume în care Tainele Bisericii nu mai sunt Taine, ci prilejuri de „manifestare magică”, în care icoana contează numai dacă „face minuni” (uitându-se faptul esențial că - mai cu seamă într-o lume degenerată și înrobită kitschului și superstițiilor - firescul și frumosul sunt ele însele minuni), în care botezul nu este începutul unui suiș duhovnicesc, ci un fel de hocus-pocus-preparatus, nu ar trebui să ne mire „corectitudinea politică” a momentului în privința botezului pruncilor. 
La toate acestea m-am gândit acum câțiva ani, când am scris eseul Nu ne naștem toți la aceeași vârstă.