Paul Slayer Grigoriu despre filmul lui Louis Bunuel, Simion al deşertului:
"Este evident ca acest ateu inrait, Bunuel, era mai preocupat de adancurile credintei decat multi crestini `cu acte in regula`. Aproape obsesiv, ca Nietzsche, care dupa o viata de lupta impotriva crestinismului (sau impotriva deformarii lui sau, mai degraba, impotriva amandurora) ajunsese, in ultima faza, sa semneze `Rastignitul`. Judecati morale e greu sa emitem - in general, in cazul de fatza cu atat mai putin. Dar e extraordinara tensiunea ilustrata de film. Si foarte subtila. La inceput nu ispitele fatise si grosolane ale diavolului sunt cele mai evidente, ci oscilarea abia vizibila intre evlavie si mandrie, intre iubire de Dumnezeu si un orgolios dispret fatza de oameni. Mi se pare ca Bunuel surprinde, pe cat poate, niste aspecte ale razboiului nevazut. Oare omul care Il iubeste pe Dumnezeu nu iubeste toata faptura, asa cum ne spune Sfantul Isaac Sirul? Dar oare aceasta iubire, netinuta in fraul rugaciunii lui Hristos, nu poate aluneca spre mandrie? Ce face Simeon cand binecuvanteaza gaza - lucrare de iubire dumnezeiasca sau act de mandrie care-l face sa se creada pentru o clipa stapan absolut al creatiei? Vorbeste prin el mila lui Dumnezeu, care umple de o iubire netarmurita fiecare fir de iarba, sau orgoliul omului ce se vrea singur stapan peste gradina creatiei?
"Este evident ca acest ateu inrait, Bunuel, era mai preocupat de adancurile credintei decat multi crestini `cu acte in regula`. Aproape obsesiv, ca Nietzsche, care dupa o viata de lupta impotriva crestinismului (sau impotriva deformarii lui sau, mai degraba, impotriva amandurora) ajunsese, in ultima faza, sa semneze `Rastignitul`. Judecati morale e greu sa emitem - in general, in cazul de fatza cu atat mai putin. Dar e extraordinara tensiunea ilustrata de film. Si foarte subtila. La inceput nu ispitele fatise si grosolane ale diavolului sunt cele mai evidente, ci oscilarea abia vizibila intre evlavie si mandrie, intre iubire de Dumnezeu si un orgolios dispret fatza de oameni. Mi se pare ca Bunuel surprinde, pe cat poate, niste aspecte ale razboiului nevazut. Oare omul care Il iubeste pe Dumnezeu nu iubeste toata faptura, asa cum ne spune Sfantul Isaac Sirul? Dar oare aceasta iubire, netinuta in fraul rugaciunii lui Hristos, nu poate aluneca spre mandrie? Ce face Simeon cand binecuvanteaza gaza - lucrare de iubire dumnezeiasca sau act de mandrie care-l face sa se creada pentru o clipa stapan absolut al creatiei? Vorbeste prin el mila lui Dumnezeu, care umple de o iubire netarmurita fiecare fir de iarba, sau orgoliul omului ce se vrea singur stapan peste gradina creatiei?
Foarte sugestiv si momentul in care, la una dintre primele aparitii demonice, tot ce spune e "Hristos". Puterea numelui Mantuitorului.
Cat despre final... E de fapt trecerea dintr-un pustiu intr-altul. Si imposibilitatea de a te intoarce acasa. As face o paralele cu scena in care vindeca minunat un ciung si nu atinge de fapt, duhovniceste, pe nimeni. E tot o ilustrare a neputintei chiar si in putere, opusul lui Hristos Care se preaslaveste intru slabiciune. Pustiul unui Manhattan modern nu e uneori cu nimic mai prejos decat pustiul Egiptului. Imposibil de tras o concluzie a filmului. Dar imposibil si sa nu cazi pe ganduri. Remarcabil!"
