miercuri, 30 aprilie 2014

Hello! Is anybody out there?

Mai mult ca altă zi din an, ziua de 1 mai mă duce cu gândul la cântecele din desenul animat The Point. Acolo, Oblio şi căţelul său, Arrow, privesc într-o prăpastie ce pare fără fund. Ca un hău în care va fi înghiţit fiecare, până la urmă. Ca un salut adresat necunoscutului („Hello! Is there anybody out here?”), fundului oceanelor pe care se depun peştii mici înghiţiţi de peştii mari, înghiţiţi la rândul lor de balene care se descompun în particule tot mai mici, înghiţite de ape, amestecate cu pământul. Hăul naşte spaimă: „Mi-e aşa teamă de întuneric iar aici e tot timpul noapte...”.
Mai mult ca în oricare altă zi din an, de 1 mai mă gândesc la noaptea în care va fi intrat mama cu exact trei ani în urmă (următor operaţiei pe creier, după care a mai trăit doar nouă zile, în comă, cu sănătatea tot mai şubrezită până când i-a dedat inima). Mă gândesc la ce a simţit până n-a mai simţit nimic în ultimele ceasuri, în ultimele zile de dinainte de „vacanţa cea mare”. Şi, în contrast cu descompunerea ce ne aşteaptă pe toţi, mă mai gândesc la acest – unic – miracol numit viaţă: întrupare, naştere, creştere. La, mai presus de toate, bucuria de a fi în viaţă, de a fi – vreme de câteva anotimpuri, de câţiva ani – parte din poveste.  De a descopri şi trăi iubirea - in vivo, nu in vitro. De a deprinde – în fine – viaţa de familie.
„Da, sunt astfel de cuvinte înfiorătoare: „Niciodată, nimic!”. Mai departe nu mai sînt cuvinte, se opresc aici...” (Cinghiz Aitmatov, Adio, Floare-galbenă). Asemenea cuvinte înfiorătoare am auzit, în dimineaţa zilei de duminică 1 mai 2011, de la un cadru medical. Intrase în rezerva spitalului din Szeged unde aşteptam întoarcerea mamei de la terapie intensivă. Mi-a spus doar atât: „Emilia has died. I am sorry.”
Împreună cu mama şi Ioan - mai 2010