Am ajuns vineri seara (10 februarie) la proiecția specială a Inimilor cicatrizate de la librăria timișoreană „Două bufnițe” pentru că am dorit să fiu alături de Radu Jude, un cineast care - în ciuda radicalismului său - mi-e drag, și de fostul meu dascăl de literatură română veche din facultate, dl. Daniel Vighi, pe care-l prețuiesc, de asemenea. Atmosfera acestui film mă bântuie de când l-am văzut întâia oară. Cred că am început să-l „văd” încă de pe când citeam Jurnalul lui Sebastian (și, apoi, De două mii de ani, Cum am devenit huligan ale aceluiași).
Ca orice film de Radu Jude (nu doar lung-metrajele, ci și scurt- și mediu-metrajele, fără excepție), Inimi cicatrizate e provocator. Unii văd în el un necesar manifest de „corectitudine politică”, o târzie restituire a unor adevăruri ascunse despre întunecimile politicii românești (doar românești!) din perioada interbelică, îndeosebi din timpul ascensiunii legionare. Eu însă nu l-am simțit un atac la adresa felului de a fi al românilor. (Așa cum nu cred că e nici Aferim!, filmul său precedent, și cum nu cred că sunt nici proza și dramaturgia lui I.L. Caragiale și nici filmele lui Luican Pintilie, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc sau, mai recent, Cristi Puiu ori Cristian Mungiu). Nu cred că Radu Jude și-a propus să „urâțească” nimic din „imaginea României”. Dimpotrivă, aș spune că mi-a plăcut să-i regăsesc pe ecran - în personajele scrierilor lui Max Blecher cinematografiate de Radu Jude - pe Bacovia, pe Geo Bogza, pe Sebastian, pe Blaga chiar - cel din „Laudă suferinței”, din „Psalm”. (O voce din sală a vrut să știe de ce e filmul atât de „realist”, de ce nu e sugerată cinematografic, ci e doar livresc povestită, „irealitatea” din scrierile lui Blecher. Regizorul a spus că nu știe să aducă „irealul” în film, că nu știe să povestească decât „realist”. Fair enough. La urma urmei, nici cheia „realistă”, nici cea „suprarealistă” nu reprezintă o garanție a firescului într-un film.)
Cu totul altceva m-a pus pe gânduri: actualitatea acelor invocate lozinci teroriste (exclusiv antisemite) din film. Este ea reală? Cred că suntem în pragul unor schimbări fără precedent în privința mentalului colectiv. Nu doar în România și nu doar în Europa. Cred că avem destule semne de îngrijorare pentru ceea ce ne rezervă un viitor nu tocmai îndepărtat, despre care - la sfârșitul anilor 80 - a scris Nicolae Steinhardt. Evreu ca și Blecher, care avea și el câte ceva de spus, la o adică, despre persecuții, despre suferință (el o numea fericire, fericirea de a se uni - tainic - cu Hristos) și discriminare. Rudele de sânge ale lui Steinhardt (care nu emigraseră în Israel după ce au căzut în dizgrația comuniștilor) îl considerau nebun (pentru că s-a botezat în închisoare, dar mai ales pentru că, eliberat, a început să „se dea cu popii” și - horrible dictu - să-și îmbisericească viața), însă el se întreba: „Ce-aș fi făcut fără nebunia asta a mea? Aș fi înnebunit!”.
Ei bine, Steinhardt prevestea un viitor „sumbru și apocaliptic” marcat de „triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriștilor, fanatismului fundamentalist”. Anticipa - la scară largă - o „anarhie feudală bazată pe violență, brutalitate, nerușinare și înrobirea popoarelor civilizate bolnave de angelism și lașitate”. Adică exact ceea ce, de câțiva ani încoace, vedem - la știrile mainstream - că se întâmplă în părți de lume nu foarte departe de noi...
