Una din primele
impresii din copilărie mi-a fost lăsată de o vorbă rostită de bunica mea
dinspre tată. Spunea că trebuie să cinstim pâinea pentru că pe bobul de grâu „se
vede chipul lui Dumnezeu”. Nu puteam înţelege cum e posibil aşa ceva şi ţin
minte că am studiat atent câteva boabe de grâu, sperând să văd – inscripţionat minuscul,
pe fiecare din ele – chipul zeului atotputernic. Nu am văzut nimic altceva
decât un simplu bob de grâu, fără niciun chip, şi m-am resemnat. Am trăit
atunci, la cei – probabil – patru-cinci ani ai mei, prima dezamăgire pricinuită
de un fenomen „supranatural”. Boabele de grâu, care nu păreau să poarte
însemnele niciunui Dumnezeu, au fost prima mea incursiune în lumea poeziei şi a
aventurii euharistice de mai târziu.
Euharistia – „inversul normalităţii”, „dineu antropofagic” – presupune
asimilarea „consumatorului” de către hrana consumată, căreia îi este atribuită
semnificaţia supremă a Numelui. În Cartea
cuvintelor bune de mâncat sau Bucătăria ca parabolă teologică, Ruben A. Alves relatează o anecdotă despre o „cină
dezastuoasă”. Socrul autorului, vegetarian convins şi fiu de pastor adventist,
a fost servit cu creier pane. L-a mâncat, l-a savurat – crezuse că este
conopidă pane. Când i s-a spus că a mâncat creier, nu conopidă, a vomitat
totul. Alves aduce în discuţie conceptul medieval de „transsubstanţiere”, de
neînţeles în teologia protestantă ce nu crede în puterea magică a cuvintelor,
pe care le consideră doar un „material brut pentru gândire”. Comentariul
autorului: „Bănuiesc că lucrul se datorează faptului că socrii lor n-au
experimentat niciodată neplăcerea unei indigestii provocată de un singur
cuvânt”.
Cu timpul aveam să
desuşesc noi şi noi sensuri ale Chipului
în grâul din care se face pâinea, anafura, prescura. În vin, ulei sau apă. Bunica
mea avea dreptate în felul ei: suntem înconjuraţi peste tot – în chip nevăzut –
de icoane (înţelese largo sensu), de reprezentări
văzute ale celor nevăzute, de ferestre spre absolut, de poezie. Tot peste ani
mi-am spus că este minunat să deprinzi a-L vedea pe Făcătorul a tuturor celor
văzute şi nevăzute şi în bobul de
grâu, dar parcă nu e de ajuns. Poate că recunoaşterea acestei „inscripţii” ar
trebui să determine o schimbare de atitudine – faţă de propria persoană, faţă
de semeni. Poate că această întâlnire „faţă către faţă” ar trebui să-l ruşineze
pe om, iar nu să-l lase indiferent.
