vineri, 1 februarie 2013

RINGUL – o plăcere vinovată



La 30 de ani de la premieră, Ringul îmi pare unul din filmele copilăriei (şi începutului de adolescenţă) pe care acum le urmăresc – fragmentar, pentru că nu rezist la o vizionare cap-coadă – aşa cum aş înghiţi nisip. De acest mic block buster local mă leagă, recunosc, anumite nostalgii. Ţin minte seara spectacolului de gală (pe bază de invitaţii), când nu am putut intra în sala Capitol şi m-am mulţumit doar să-l văd pe neînfricatul regizor-actor prin nişte gratii ce despărţeau holul casei de bilete de sala de cinema. Am revăzut filmul, în acei ani, în câteva rânduri. Cu el mi-am luat adio de la mitul Sergiu Nicolaescu pe care, până atunci, l-am cultivat. 
Ţin minte şi impactul extraordinar pe care l-a avut asupra mea muzica lui Adrian Enescu – electronică, „psihedelică”, generatoare de atmosferă. De fapt, cred că de aia l-am şi revăzut de atâtea ori: pentru muzică. Şi pentru că era un fel de „paşaport” – iluzoriu, evident – pentru occident: tiruri elegante pe autostrăzi vest-germane, parcuri de distracţii, punkeri etc. Când, imediat după Revoluţia din decembrie 1989, a fost dat la TVR, eram în extaz – spre iritarea unor ofiţeri, alături de care l-am revăzut, ca soldat. Tot batalionul era în stare de urgenţă, se vorbea de terorişti, toţi erau cu nervii la pământ, numai eu radiam de fericire că pot asculta muzica din Ringul. Copilării!... 
Marin Moraru, Mihai Vasile Boghiţă, Letizia Gabrielli, Sergiu Nicolaescu
Nu am înţeles – şi nu înţeleg nici acum – ce caută aici Marin Moraru, pe care deunăzi l-am urmărit într-un interviu TVR, la aniversarea celor 76 de ani ai săi. La un moment dat, personajul lui Nicolaescu filozofează şi pune pe bordul tirului o clepsidră cu nisip. „Uite aşa se scurge şi viaţa noastră!” spune, în replică, şi personajul lui Marinuş Moraru (care, în film, a creat personaje cu adevărat expresive în Filip cel bun, Concurs, Faleze de nisip – toate de Dan Piţa sau Actorul şi sălbaticii). Mă uitam la clepsidra din film şi mi-am amintit că, de câteva zile (săptămâni), şi rămăşiţele pământeşti ale lui Sergiu Nicolaescu (incinerat la începutul anului 2013) ar putea încăpea într-o clepsidră. Ce-i drept, ceva mai mare...
Sergiu Nicolaescu, Letizia Gabrielli, Marin Moraru

Credinţă, căinţă, moarte



Andrei Tarkovski - Stalker (1979)

„Căinţa – una din marile realizări ale spiritului uman – este discreditată în zilele noastre. Ea, se poate spune, a dispărut cu totul din universul moral al omului contemporan. Numai omului i-a fost hărăzit să se căiască, nimănui altcuiva. ... S-ar părea că omul contemporan nu are nevoie să profeseze o credinţă, îi va fi de ajuns să cunoască aceste învăţături moarte în cadrul unei informaţii istorice generale, nu mai mult. ...Gândurile dinaintea morţii ajung drept la Dumnezeu, pentru El este important ce gândeşte omul înainte de moarte, şi după asta Dumnezeu îi judecă pe oameni. Gândurile cele mai de pe urmă sunt întotdeauna curate şi cât se poate de sincere.” Cinghiz Aitmatov, Eşafodul