Înțeleptul Solomon, prin ale sale pilde, ne învață că leneșul
„pune pricini” și se scuză că „leul este în cale și ucigașul în uliță”. Lei
care ne ies în cale sunt tot mai mulți, ucigași cu sau fără
armament sofisticat de distrugere în masă, la fel. Leii ce se
află în căile noastre, la fel ca ucigașii în serie de care aflăm neîncetat cu
ajutorul mass mediei ahtiate după
senzațional și subiecte apocaliptice, par să ne paralizeze orice elan.
 |
| Jean-Luc Godard |
La cumpăna dintre milenii, Jean-Luc Godard a montat câteva imagini de
film documentar și artistic pentru a alcătui un medley de scurt-metraj cu ororile veacului XX – temelie pentru
arhitectura veacului XXI. Rezultatul: o extrem de personală schiță de portret,
intitulată De l’origine du XXIe siècle /
Despre originea secolului XX sau, printr-o parafrazare proustiană, În căutarea secolului pierdut. Cadre
scurte, de câteva secunde, surprind schingiuri, abuzuri, orori: oameni spânzurați,
torturați, umiliți. Scene din Tierra sin
pan / Pământ fără pîine sau Las
Hurdes (de Bunuel), cu câțiva copii dintr-un sat spaniol foarte rudimentar
(la începutul secolului XX) se întrepătrund cu scene celebre din Zemjia / Pământ (de Dovjenko) – bărbatul
mort purtat de obștea satului pe sub ramurile încărcate de roade ale unui măr. Sau
cu scene din Ugetsu Monogatari /
Povestirile lunii palide după ploaie (de Kenji Mizoguchi) – preambului
violului în grup al unei femei, unirea nupțială, de basm, a unui bărbat cu o
„femeie-fantomă”. O plimbare romantică cu barca a doi îndrăgostiți. Bucuria
victoriei împotriva nazismului din 1945. Continuarea experimentului Gulag în
URSS și în țările-satelit. Apoi alte masacre întrerupte de momente cu la vie en rose. Sfârșit și început. Cadavre.
Sărăcie și bogăție. O cununie. Copiii. Părinți care preschimbă raiul copilăriei
în infern. Pași care dansează, picioare ce calcă desculțe pe țărână, picioare
ce calcă desculțe pe zăpadă. Picioare în lanțuri de fier. O întreagă omenire ce
pare să părăsească, la fel ca primii oameni, „cornul abundenței”, fiind
alungată din „grădina Edenului” (preț de o secundă se poate vedea și un detaliu
din tabloul lui Masaccio, „Alungarea din Paradis”). Și chipul lui Jean Seberg de
la finalul primului film al lui Godard, A
bout de souffle / Cu sufletul la gură (1960), rostind: „Qu'est-ce que
c'est, dégueulasse?” („Ce înseamnă dezgustător?”).
 |
| Jean Seberg în A bout du souffle |
Scurt-metrajul lui Godard este un
eseu-meditație pe tema dezgustului și ororii pe care le provoacă fărădelegile
săvârșite de o omenire în delir. În aceeași cheie își construise și Oliver
Stone o secvență din Natural Born Killers
/ Născuți asasini, în care captează o suită de momente șocante din istoria
secolului XX, întrepătrunse cu privirea candidă a unui copil brutalizat de
părinți. Și tot un copil maturizat mult prea devreme este și băiețelul din Tăcerea lui Ingmar Bergman (din care
Godard decupează o scurtă secvență), ce zărește pe fereastra trenului o mulțime
de tancuri gata de luptă.
Avioane, bombardiere, tancuri, arestări arbitrare. Oameni
arși de vii. Stalin, Hitler, De Gaulle și Kennedy. O ploaie de vară peste o
fată care plânge și îmbrășează un bărbat călare (secvența e extrasă din Primul învățător, debutul lui Andrei
Mihalkov Koncealovski, după un scenariu de Cinghiz Aitmatov). Supraviețuitori
ce descoperă, în brazda pământului, patria de oase a atâtor martiri. Deportați
în Siberii fără de sfârșit. Dragostea și distracția de cabaret. Câțiva copii ce
construiesc un castel de nisip la malul unei mări. Un violonist
ce-și cântă bucuria și jalea parcă pentru întregul cosmos. Peste toate,
semnul de întrebare: încotro?
