Să ajungi la muzica lui Adrian Enescu (născut pe 31 martie 1948) precum este e nevoie de … nebunie. În cazul meu, momentul „convertirii” a fost descoperirea filmului Concurs de Dan Pița. Nu în sala de cinema, unde rula în 1982-1983, ci la televiziunea iugoslavă, pe la mijlocul anilor 80. N-am dorit să-l văd la premieră pentru că citisem niște cronici din care am dedus că e prea „filosofic”. Între timp a fost programat la serile FEST-ului belgrădean, unde - vreme de câteva săptămâni - se difuzau, marți seara, filme mai vechi sau mai noi care fuseseră incluse în Festivalul Festivalurilor (necompetitiv) din capitala fostei Iugoslavii. Abia atunci am descoperit muzica lui Adrian Enescu. Dintr-odată mi-am amintit fragmente din temele muzicale din Tănase Scatiu, Ardelenii, Bietul Ioanide, Semnul șarpelui, Șapte zile, Întoarcerea lui Magelan, Doctorul Poenaru, Septembrie. Îmi plăcuseră, dar nu într-atât încât să fac o fixație din compozitorul lor. Ei bine, Concurs a declanșat ceva ireversibil. Au urmat: Faleze de nisip; Sfârșitul nopții; Să mori rănit din dragoste de viață; Dreptate în lanțuri; Adela; Ringul; Pas în doi; Noi, cei din linia întâi; Rezervă la start; Mircea; Flori de gheață; Hanul dintre dealuri; Unde la soare e frig și încă altele.
 |
| Adrian Enescu |
E greu să înțelegi mania cu care i-am urmărit și îndrăgit muzicile acum, când ai la dispoziție toate filmele și muzicile Pământului printr-un simplu click. În acei ani însă, orchestrațiile și melodicitatea și ritmul muzicilor lui Adrian Enescu erau - pentru cei care le-au căutat, primit, iubit - un pașaport nu doar pentru Europa, ci pentru întregul univers. Nu era o simplă muzică - era o „muzică a cosmosului”, așa cum îți păreau poemele cu sonorități electronice ale lui Vangelis, Tomita sau Jean Michel Jarre. Tot un insolit dialog cu infinitul - dacă aveai răbdare să te strecori prin risipa de „șlagăre” insipide difuzate de Radio România sau de Televiziunea Română - erau și compozițiile sale pop din anii 80 (piese cântate de Aura Urziceanu, Grupul Stereo, Sorina Moldvai, Loredana Groza, Silvia Dumitrescu, Gabriel Cotabiță, Angela Similea).
 |
| Concurs (un film de Dan Pița, 1982) |
Am pătruns, încetul cu încetul, pe continentul muzicilor adrianenesciene ca într-un joc cu mărgele de sticlă. De la muzici de film la pop (pe versuri de Victor Brătulescu, Corina Brăneanu, Dan Verona, Eugen Rotaru, Lucian Avramescu, Angel Grigoriu, Dan V Dumitriu), de la pop la jazz, de la jazz la muzică de teatru, de la muzică de teatru la muzică electronică, de la muzică electronică la muzică simfonică de concert. Sigur, timpul - până acum - i-a păstrat și editat mai cu seamă hit-uri. În martie 2017 i-au fost editate primele discuri postume: albumul world music MyBach și albumul pop Cred în tine (voce Silvia Dumitrescu). În librării se mai găsesc și Bird in Space (jazz), Funky Synthesizer 2.0 (electronic) și Invisible Movies (soundtracks). Eu însă nu încetez să mă minunez (de 30 de ani) de primul său LP, poemul pop simfonic Basorelief. Acolo, în cel mai puțin popular proiect al său de anvergură, combinația dintre cuvânt, muzică și voce amintește - mai pregnant decât orice altceva - de gravitatea și solemnitatea unei misse. I-am deslușit sensurile gândurilor sale muzicale (inspirate din Matthäus-Passion de J S Bach), devenite clopote și îngemănate cu gândurile poetului Ioan Alexandru, abia după ce aveam să încep să descopăr sonoritățile, geografia și cumințenia spațiului liturgic.
Pe 23 august 2016, când trupul neînsuflețit al lui Adrian Enescu nu era încă prefăcut în cenușă, un D.J. numit Destin a vrut ca exact în clipa în care sicriul a fost scos din holul Muzeului „George Enescu” playlist-ul cu muzicile sale (CD-ul Invisible Movies) să ajungă la track-ul „Kyrie Eleison” (genericul final din Hotel de lux). Câteva minute după aceea, când limuzina funerară demara spre crematoriu, următorul (și ultimul) track - o bossanova din filmul Septembrie (voce: Ileana Popovici, versuri: Romulus Vulpescu) - se auzea cu un glas ca din cer:
„vine-o vârstă, vine-o veste
vine-o vreme, vine-o vamă
vine-o voce, vine, cheamă
cheamă ziua, cheamă ora
cheamă clipa tuturora,
cheamă, pleacă, vine, este
vine ziua să coboare discul meu solar
vine ziua să fiu boare, cer şi aer clar
vine ora care doare scrisă-n calendar
vine ora ca odoare să vă las în dar
vine vremea la izvoare să ne-ntoarcem iar
vine vremea să dăm floare, poate fructe chiar
vine-o vârstă, vine-o veste
vine-o vreme, vine-o vamă
vine-o voce, vine, cheamă
cheamă ziua, cheamă ora
cheamă clipa tuturora
cheamă, vine, pleacă, este”
 |
| Nicolae Steinhardt |
Am descoperit muzica lui Adrian Enescu din anii 70-80 în adolescență, ca pe o „devenire întru ființă”. Mi se părea un „volant”, un „îndrumar” - nu spre ringul de dans, ci spre întâlnirea de taină cu sinele, cu infinitul sufletului omenesc. M-a ajutat mult să înțeleg întrebările și căutările din filmele lui Dan Pița și Mircea Veroiu din acei ani și a netezit trecerea spre universul lui Nicolae Steinhardt (plecat la cele veșnice pe 30 martie 1989), așa cum l-am aflat în volumele sale (Jurnalul fericirii, Dăruind vei dobândi, Monologul polifonic, Prin alții spre sine, Monahul Nicolae Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, Dumnezeu în care spui că nu crezi ș.a.). La scriitorul monah aveam să găsesc, pe la mijlocul anilor 90, aceeași deschidere spre infinitul spiritului omenesc din întreaga cultura omenirii. Inclusiv din cultura pop-rock. Scandalizând convingerile conservatoare ale multor prieteni și neprieteni, Steinhardt a scris - de exemplu - extrem de laudativ despre opera pop-rock Jesus Christ Superstar. Și l-a elogiat pe Dan Pița pentru Concurs într-o cronică („Fiul echipei”) apărută pe la mijlocul anilor 80 într-un volum (Critică la persoana întâi).
 |
Ceea ce îmi pare că a reprezentat Adrian Enescu în muzică avea să fie Nicolae Steinhardt în duhovnicie: o neobosită căutare de armonie, frumos și adevăr. Amândoi au dorit să cuprindă cu mintea și cu inima cele mai contradictorii (Steinhardt le numea paradoxale) forme de manifestare artistică (poetică) și, respectiv, religioasă. Pe amândoi i-a preocupat să lase în urmă o inscripție vie, un basorelief al trecerii lor prin această lume. Care lume nu poate fi atât de rea, de vreme ce aici - și nu în altă parte - S-a întrupat Cel ce este fără început și fără de sfârșit. Și unul și celălalt ne cheamă să descoperim frumosul și poezia acolo unde prejudecățile nu ne lasă să zăbovim prea mult. Adrian Enescu ne invită să ne reconsiderăm părerea despre genurile muzicale „ușoare”, despre muzica pentru film sau pentru synthesizer, despre posibilitățile limbajului muzical. Nicolae Steinhardt ne atrage atenția că „străinul a cărui scară de valori şi ale cărui puncte cardinale sunt altele decât ale noastre, este totuşi aproapele nostru, vecinul nostru (cum spun englezii), semenul nostru, adică, în sensul cel mai ontologic şi mai teribil al termenului”. În fine, și unul și celălalt așteaptă încă să fie descoperiți în toată complexitatea gândului lor. |
