În 1988 aveam să ajung
pentru întâia oară la Festivalul Filmului de la Costineşti, a cărui primă
ediţie avusese loc în urmă cu 11 ani. Costineştiul era, în România, o oază de libertate
în anii aceia cenuşii. Am ajuns, în vara asta, la TIFF (Festivalui Internaţional
de Film „Transilvania”, organizat anual la Cluj), tot la 11 ani după prima sa
ediţie. Am dorit să văd doar două filme.
Cu jumătate de
oră înaintea primei proiecţii am ajuns, cu fiul meu cel mare, Theodor (Ioan,
fiind prea mic, s-a plimbat cu mama lui prin oraş), la cinematograful „Florin
Piersic” (renovat, cu fotolii comode, sunet Dolby, aer condiţionat). M-am
întâlnit cu amicul Florin N., care a cumpărat biletele. Sala s-a umplut, cred,
în proporţie de aproximativ 30%. Am văzut prntru întâia dată Nunta de piatră într-un cinematograf. La
final au urcat pe scenă Ursula Woltz, Dan Piţa, Iosif Demian, Helmut Sturmer şi
Mircea Diaconu.
Personajul Toboşarului (Dezertorului) interpretat de Mircea
Diaconu (aici la debut în film) a provocat aplauze la scenă deschisă. Actorul (acum
şi Ministru al Culturii) e de părere că filmul rezistă pentru că spune o
poveste. Apoi a început să cânte, ca personajul său din film (dublat acolo de vocea
de contratenor a lui Dorin Liviu Zaharia):
Toate fetele se duc
La umbra de nuc
Numai eu nu mă mai duc
La umbra de nuc
Căci pe mine nu mă lasă
Badea-l meu de-acasă
Că i-e frică că m-oi pierde
În pădurea verde...
Dacă mai trăia
Leopoldina Bălănuţă, marea actriţă ar fi invocat, poate, perenitatea poeziei şi
a muzicii din acest film-poem – dimensiuni ale spiritului care „pot alcătui
suflete armonioase”, care îi pot face pe oameni „buni, echilibraţi, sănătoşi”. Fără
ele (arăta actriţa într-un interviu acordat Eugeniei Vodă, citând-o pe
profesoara ei din Institut), oamenii vor fi „împrăştiaţi ca pulberea”.
Nunta de piatră spune povestea unei nunţi de la care o mireasă
frumoasă şi săracă fuge de un mire urât şi bogat, dar şi povestea unei
altfel de nunţi, în care o fată ce moare prematur este înmormântată, în
veşminte de mireasă, de mama sa îndurerată. Aceasta este dimensiunea tragică a
filmului regizat de Mircea Veroiu şi Dan Piţa, filmat de Iosif Demian
(decoruri: Helmut Sturmer, Radu Boruzescu) şi pus pe note de Dan Andrei Aldea
şi Dorin Liviu Zaharia (care cântă cu vocea şi la fluier). Pentru toţi a fost un
debut strălucit în lung-metrajul de ficţiune. Primul segment, „Fefeleaga”, stă
sub semnul adunării (de har), prin sârguinţa unei femei vâduve ce-şi poartă cu
demnitate crucea prin viaţă. Al doilea, „La o nuntă”, stă sub semnul risipirii:
o mireasă fuge cu ceteraşul de la nunta ei, în timp ce mulţimea dezlăţuită de
nuntaşi îl omoară în bătaie pe toboşarul ce devine ţap ispăşitor.
Cu Andreea şi
Peter (proaspeţi organizatori, alături de Marele Ecran, ai ZFANG la Timişoara, veniţi
şi ei la TIFF pentru Nunta de piatră)
am comentat şi Memoria de piatră –
documentarul realizat de Iosif Demian în memoria lui Mircea [Veroiu], Poldi [Leopoldina
Bălănuţă] şi Chubby [Dorin Liviu Zaharia] pe care l-am văzut împreună, într-o
altă sală de cinema, la fel de elegantă. Clujul în sine mi se pare un oraş
elegant, curat, cu aer occidental. Finalul oarecum pesimist (în ceea ce
priveşte soarta incertă a localităţii Roşia Montană) din Memoria de piatră a fost criticat de o spectatoare ce mărturisea că
sunt destui cei care nu vor să plece de acolo, deşi au fost ademeniţi cu bani. Figurile
de bătrâni (locuitori din Roşia Montană de azi, mulţi dintre ei făcând
figuraţie la Nunta de piatră şi Duhul aurului, în 1971) din Memoria de piatră mi-au amintit de chipurile
din O lacrimă de fată, debutul
propriu-zis în regia de film al lui Iosif Demian (după co-regia, alături de
Andrei Blaier, la Urgia). Un alt
spectator (un tânăr despre care aveam să aflu că este librar în Bucureşti) a
spus că îi plac filmele lui Mircea Săucan, dar acum a fost (din nou) copleşit
de splendoarea imaginii de la Nunta de
piatră (filmul românesc pe care, mi-a mărturisit el, l-ar lua cu el în
spaţiu).
În faţa
cinematografului „Florin Piersic”, în timp ce schimbam impresii cu prietenii
mei, îl zărim pe însuşi popularul actor ce şi-a împrumutat numele sălii ai
cărei spectatori tocmai fusesem. Trece pe lângă noi şi – în stilu-i
caracteristic, pe un ton posac-poznaş – ne adresează câteva vorbe prin care
şi-a făcut intarea: „Ce faceţi, mă copii, nu v-aţi săturat de filme, fire-aţi
ai dracului de vagabonzi! ...” I-am văzut apoi şi pe Ion Caramitru (ce urma să
fie premiat pentru întreaga activitate şi omagiat prin proiecţia filmului Ştefan Luchian), pe Dorel Vişan şi pe
Călin Netzer (la a cărui Medalie de
onoare mă gândesc cu drag). Înainte de proiecţia Nunţii de piatră am schimbat câteva vorbe cu criticul de film
Valerian Sava. Prin 1982, când Dan Piţa era pe val cu al său Concurs, Sava i-a luat regizorului un
interviu pentru revista „Cinema”. Aveam să aflu de acolo despre opoziţia
criticii şi a factorilor de decizie din România faţă de Nunta de piatră, la vremea premierei. (Opoziţie care era de zece
ori mai mică, spunea Piţa, decât în cazul Meandrelor
lui Mircea Săucan). Acest tip de cinema – contemplativ, „elitist”, poetic –
a rămas, până în ziua de azi, cvasi-necunoscut publicului. Câţi ştiu de Moara cu noroc, Viaţa nu iartă, Meandre, 100
lei, Dreptate în lanţuri, Proba de microfon, Concurs, Faleze de nisip, Secvenţe,
Sfârşitul nopţii, La capătul liniei, O lacrimă de fată ş.a.?
Spre casă ne-am
oprit, preţ de o seară şi-o dimineaţă, la mănăstirea Lupşa, nu departe de Roşia
Montană. Pe drum aveam să meditez atât la plimbările pe străzile cosmopolite
ale Clujului, împreună cu familia, cât şi la importanţa cuvintelor pe care,
dacă n-ai altceva mai bun de făcut, le scrii (şi apoi le publici, fără niciun
interes material) într-un comentariu despre un artist sau despre nişte filme. Cronicarul
(comentatorul, analistul, recenzorul) va da socoteală, vrând-nevrând, atât
pentru ceea ce a scris, cât şi pentru ceea ce nu a scris (pentru că şi tăcerea
e o formă de partizanat). În ceea ce mă priveşte, am ales să mă hrănesc doar
din entuziasmul artiştilor Nunţii de
piatră din primii lor ani de creaţie (the
bright side of life). Atunci când sunt la faza de „inspiraţie”, opera lor este
– pentru cei încă neridaţi la suflet – o „scară spre desăvârşire”. De pe care
(autor sau co-autor: critic, spectator), dacă nu ştii cum să te porţi, se
întâmplă chiar să cazi.
